Câte-o razã de soare mai apãrea din când în când printre norii încã rãsfiraţi pe deasupra muntelui, dar puterea lor era firavã, în timp ce norii se adunau ca nişte continente rãzboinice şi, dupã ce împânziserã bolta, începeau acum sã se lase uşor printre piscuri, tot mai jos, tot mai aproape de poteca pe care Angela urca, la început doar puţin îngrijoratã, apoi, din ce în ce mai des privirea ei brãzda împrejurimile, atentã la fiecare adiere de vânt ori aversã. Era bunã puţinã ploaie, o ajuta sã poatã urca; altfel, sub soarele arzãtor de mai adineauri, urcuşul ar fi fost imposibil, chiar dacã poteca, încã în pantã linã, nu prevestea zona abruptã la care avea sã ajungã în curând.
Plecase pe la prânz, dupã ce vizitase peştera şi schitul dinãuntrul ei; frumoasã, mare, amenajatã cu nişte scãri de lemn - acum deja putred şi alunecos, cu proiectoare electrice de luminã spre cele mai întunecoase şi pitoreşti unghere şi tãbliţe care afişau, din loc în loc, denumirea diverselor coridoare sãpate în munte cu mii de ani în urmã de furia apelor şi zelul vânturilor rãtãcite prin adâncuri. Avea antrenament, iar câteva sute de metri înãlţime n-ar fi trebuit sã fie un efort prea mare pentru ea. Doar bãieţii de la salvamont o speriaserã puţin:
- Noi nu vã sfãtuim sã plecaţi acum pe un drum necunoscut.
- Dar am hãrţi, ripostase ea; iar drumul e marcat.
- Da, e marcat bine, pe pietre şi pe stâlpi, dar sus, la peste douã mii, e viscol; e totul negru, nu veţi mai vedea niciun marcaj. E periculos; nu puteţi ajunge. E periculos şi pentru noi, care cunoaştem drumul, dar când e beznã şi nu vezi nimic, ce folos?
- Am lanterna bunã, adãugã ea, hotãrâtã.
- Nu vã putem opri, dar dupã ce veţi ajunge la cascadã, sper sã vã convingeţi cã nu mai puteţi înainta şi sã vã întoarceţi. Va fi drum deschis, uşor de coborât.
Nu ajunsese la cascadã, mai avea puţin, dar deja soarele întrase în nori. Temperatura era însã plãcutã iar stropii reci o înviorau tocmai cât sã-şi poatã continua urcuşul fãrã prea mare efort.
La douazeci de metri în lateral, trei bãieţi coborau. Îi întrebã nerãbdãtoare:
- Veniţi de sus? Cum e vremea?
- Rea. Doar nu vreţi sã ajungeţi în vârf?
- Ba da, vreau.
- Nu puteţi. Mai bine vã întoarceţi cu noi.
- Nu mã întorc…
- O sã vã întoarceţi mai târziu, dar va fi mai greu, cã n-o sã mai aveţi cu cine. Se pune ploaia tare şi, la coborâre, e alunecos.
- Eu urc, zise ea şi continuã aparent hotãrâtã, dar cu oarece întrebãri în suflet.
Cascada era veselã şi ar fi fãcut multe poze dacã nu s-ar fi grãbit. Dar acum n-avea timp; trebuia sã ajungã sus pânã nu se lãsa complet ceaţa care deja începuse sã atârne tot mai grea printre munţi. Îşi puse pelerina de ploaie şi bãgã camera foto sã nu se ude degeaba.
Trecu de cascadã, apoi pierdu pârâul, poteca ei ocolind o moviliţã, apoi încã una şi încã multe altele. Dar erau marcaje mari, pe pietre şi, din loc în loc, pe stâlpi. Doar cã ele se vedeau din ce în ce mai slab. Scoase lanterna: lumina ei încã bãtea puternic în negura ce prindea teren în juru-i.
Ajunse la stânci odatã cu întunericul. Aici nu mai era nici vorbã de marcaje, iar lanterna n-o mai putea ţine în mânã, cãci îi trebuiau amandouã mâinile ca sã se caţere pe pietrele ascuţite şi alunecoase. Ploaia cãdea acum hotãrâtã iar vântul şuiera printre stânci.
De sus, coborau doi oameni. Îi întrebã, de data asta, cu mai puţin curaj:
- Cum e sus? Se poate ajunge în vârf?
Unul din ei îşi îndreptã lanterna spre piept.
- Vedeţi geaca mea? De felul ei, e neagrã.
Geaca era acum albã, din cauza gheţii care se lipise pe ea. Înţelese cum era sus. Viscol.
- Haideţi înapoi, e greu şi de coborât, dar suntem trei, avem mai multe şanse sã ajungem în vale. Sus, oricum, nu puteţi ajunge. Şi nu veţi mai întâlni pe nimeni în cale, cã nu mai coboarã nimeni pe vremea asta.
- O sã urc, totuşi. Eu pot…
Angela plecã târându-se pe piatra udã, în timp ce cei doi mai încercau încã, fãrã folos, s-o întoarcã din drum.
Trecu porţiunea dintre stânci şi regãsi poteca de pãmânt. În jur, beznã. Stâlpii cu semne nu mai puteau fi vãzuţi, cã lanterna nu mai bãtea aşa departe. Abia pe pietre, jos, mai distingea, cu greu, un marcaj, când ajungea chiar lângã el; lanterna nu mai bãtea nici la un metru.
Apoi n-o mai putu ţine în mânã, cãci mâinile îi îngheţaserã de nu mai putea mişca degetele. Întinse mâna în dreapta şi se lovi de peretele de stâncã. Bâjbâi în stânga şi, dupã marginea abruptã a potecii, înţelese cã se afla pe buza unei prãpãstii. Pãşea încet, lipitã de peretele de stâncã, abia mişcându-şi picioarele îngheţate. Înţelese cã nu mai putea fi vorba de întoarcere. Trebuia sã meargã înainte, cu orice risc. Sã meargã întruna, sã ajungã la drum deschis şi sã nu îngheţe. Oricât de obosit ai fi, pe munte nu ai voie sã te opreşti noaptea, pe viscol.
La un moment dat, în valea din stânga potecii, parcã un val alb se unduia uşor. “Cred cã e o turmã de oiâ€, îşi zise. Se opri o clipã, încercând sã zãreascã ciobanul în lanul mişcãtor. Nu se vedea nimic. Se adãpostise şi el între oi, sãracul. Şi ea ar fi vrut. Înţelese cã era poate singura ei scãpare, pânã la ziuã: sã stea între oi, sã nu îngheţe. Vru sã-l strige pe cioban; în zadar, gura îi era îngheţatã, nu putu sã mişte buzele. Şi nasul îi era îngheţat şi respira din ce în ce mai greu. Înţelese cã nu poate striga şi-şi continuã drumul încet, şovãitor.
De data asta nu mai voia sã facã nicio greşealã; ştia cã nu va ajunge, hotãrî doar sã-şi pãstreze forţele pentru a rezista cât mai mult; aşadar, niciun efort inutil. Pipãia cu mâna dreaptã stânca, pentru a nu se îndepãrta de ea şi a nu cãdea în prãpastie, neştiind cât de latã e poteca. Acum nu mai vedea nimic; şi genele îi îngheţaserã şi ochii i se lipeau, îngheţaţi şi ei. Picioarele îi erau douã blocuri grele de gheaţã iar genunchi parcã-i trozneau la fiecare îndoire.
Nu ştia de cât timp merge aşa. Se bucura cã încã mai poate gândi, dar ştia cã luciditatea nu o va mai putea ajuta mult timp. Deja parcã nu mai simţea disperarea de adineauri… Ştia cã treptat va veni liniştea, împãcarea, bucuria renunţãrii. La ce bun, sã te zbaţi, sã continui, sã te chinui? Iatã, e aşa bine sã te aşezi, sã te odihneşti, acum, când nu mai simţi nimic, nici ger, nici teamã, nici obosealã. Doar o imensã bucurie cã toate au un sfârşit şi iatã, acesta a venit.
“Niciun om nu poate fi considerat fericit atâta timp cât este în viaţãâ€.
Ştia cum se moare pe munte, în astfel de condiţii. Împãcat cu tine însuţi, cu muntele, cu viaţa şi cu moartea. Este momentul în care afli, cu luciditate şi uimire, cã nimic nu conteazã. Cã nu eşti prizonierul muntelui, cum tocmai crezusei. Nici al vieţii. Nu eşti prizonierul nimãnui, eşti un fragment infim din naturã, şi toatã averea ta e un atom de timp şi unul de spaţiu.
Ce? Timpul şi spaţiul nu au atomi? Iatã, încã mai poate glumi.
Apoi, complet neaşteptat, i se pãru cã, de nu se ştie unde, se auzi un glas, ba chiar mai multe. Glasuri îndepãrtate, pierdute în noapte. Şi imediat, o uşã trântitã.
Deschise ochii mari şi scrutã întunericul adânc. În faţa ei, ziditã în stânca abruptã, Mãnãstirea Taktsang îşi ridica acoperişurile roşii pe ziduri albe, neîntinate de trecerea a opt secole, de când fusese construitã. Nu înţelese cum a ajuns în Munţii Bhutan, în faţa uneia dintre cele mai sfinte mãnãstiri budiste. Aşadar, aici este Lãcaşul Tigrilor. Priveşte cu nesaţ zidurile ce se înalţã semeţe direct din stânca prãpãstioasã. E un peisaj magnific, de neuitat. Ceva ce nu vezi deseori.
Un colţ de vis din care n-ar mai pleca.
Se viseazã colindând muntele pe serpentinele prãpãstioase, apoi cãţãrându-se pe stânca abruptã, poposind în pãduri de brazi falnici şi din nou escaladând, fermecatã, crestele, înspre înaltul cerului.
Ochii o dor, forţaţi sã vadã prin întuneric, apoi imaginile se estompeazã şi încet, încet, pier ca prin ceaţã iar întunericul se lasã din nou, greu, de nepãtruns. Mãnãstirea Taktsang se-ntoarce de unde venise, în Munţii Bhutan ori în gândurile ei care pesemne o luaserã razna, cãci iatã, realizeazã acum cã e singurã pe un colţ de stâncã pustiu şi întunecat, prinsã aici de un viscol necruţãtor, fãrã putinţã de scãpare.
Şi imediat, o uşã trântitã. Un glas interior venit de departe îi şopteşte: o cabanã. E posibil? Aici, în apropiere?
Ori asta e ultima fazã, cea a pierderii cunoştiinţei şi a delirului, despre care nu aflase pentru cã nimeni nu se mai putuse întoarce din acest punct, pentru a mai putea povesti?!
Apoi mai multe glasuri se auzirã într-un cântec vesel şi raza unei lanterne sclipi într-un cerc graţios prin noapte. Se ridicã, abia îndrãznind sã spere cã nu viseazã din nou. Uşa se auzi trântitã pentru a doua oarã şi se lãsã din nou tãcerea, în înunericul deplin.
Dar asta numai o clipã, pânã când cerul fu brãzdat de un fulger uriaş, ce luminã totul în jur întocmai ca un reflector aşezat deasupra unei scene.
Angela vãzu acum foarte clar cabana, la cincizeci de metri de ea, precum şi drumul ce avea sã o ducã pânã acolo. Se ridicã şi porni spre cãsuţa de lemn, uitând parcã de gheaţa care o poleise din cap şi pânã-n picioare, de obosealã, de fricã.
Trãznetul cãzu foarte aproape, amplificat de ecoul stâncilor din jur. Muntele se cutremurã. Pãrea cã hãurile vuiau într-un tânguit înfricoşãtor, bucãţi mari de stâncã se prãvãleau în adâncuri, totul pãrea cã a luat-o la vale antrenând pietre şi pãduri la un loc. Bezna redeveni mai neagrã ca oricând.
Angela nu se opri; urca, acum, ca un robot, fãrã sã vadã ori sã audã ceva în jur. Nici nu simţi când se terminã poteca ce ducea spre cabanã. Uşa era înţepenitã cu zãvorul. Bãtu cu ultimele puteri, înainte de a se prãbuşi pe prag.
Îi deschise cabanierul care tocmai se întorsese de-afarã; alţi bãieţi se adunarã şi o ridicarã de jos, purtând-o pe braţe pânã la o bancã unde o întinserã uimiţi; nu le venea sã creadã cã pe aşa o vreme, cineva a putut ajunge la ei, mai ales cã echipamentul ei era potrivit cel mult pentru o excursie pe coline, de câteva ore. Cea mai apropiatã cabanã era la douã ore de mers pe timp frumos, nicidecum pe viscol. Dar de-acolo n-ar fi lãsat-o nimeni sã plece pe o astfel de urgie.
Îi aduserã o canã cu ceai cald şi o ajutarã sã-şi dea jos hainele ţepene de gheaţã, ca nişte burlane, apoi îi pregãtirã unul din puţinele paturi care mai erau libere, la prici. Patruzeci de paturi, de fapt nişte scânduri aşezate de-a curmezişul, pe butuci de lemn şi vag delimitate de întinderea unei perne şi a unei pãturi chitite, înşirate de-a lungul pereţilor şi supraetajate. Al ei era lângã uşã, jos. Se bucurã, cãci n-ar mai fi avut putere sã urce pe scãriţa de lemn. Cearceafurile erau umede şi reci. Pãtura era şi ea jilavã, rece şi asprã.
Îi agãţarã hainele şi ghetele în jurul sobei imense din mijlocul încãperii, printre multe alte haine şi ghete ude, puse la uscat, pentru a doua zi.
- Dacã vrei sã te dai jos, poftim, ia ghetele mele, ţi le las aici; eu mai am altele de rezervã.
Era un bãiat blond şi înalt, atât de înalt încât pãrea cocoşat din cauza tocului de uşã prea jos, în care se oprise. Purta un tricou albastru, sau albaştri erau ochii lui… Angela simţi cum totul i se învãlmãşea în minte, imagini noi se amestecau cu imagini vechi, un tren, o garã, o grotã cu scãri de lemn alunecoase, un şevalet pe care înmuguriserã bujori sãlbatici, o mãnãstire albã cocoţatã pe un deal; ba era totul negru în jur, ba un licãr ca un fulger lumina încãperea…
Târziu realizã, ca prin vis: cabana nu avea curent electric, de aceea era întunecatã şi n-o vãzuse mai devreme când, rezematã de stânca prãpãstioasã, cãutase în zadar o scãpare în jur. Câţiva tineri stãteau la lumânare, adunaţi mai mulţi într-un pat ori în jurul lui, trasând cu degetele hãrţi imaginare pe pãturile reci. Vorbeau încet, în şoaptã, fãcând planuri pentru a doua zi. Alţii dormeau deja, obosiţi de drumul lung şi anevoios.
- Ai temperaturã? Te doare ceva?
Alexandru, aşa auzise cã-l strigau ceilalţi bãieţi. Se aplecase deasupra ei, cercetând-o cu atenţie. Apoi simţi pe frunte o mânã caldã, puternicã şi grijulie, ca o binecuvântare. În acel moment ştiu cã e salvatã.
Şi dintr-o datã cãzu într-un somn profund, cu convingerea de nestrãmutat cã mâna ce-i mângâia fruntea transmiţându-i atâta linişte şi siguranţã, n-o va pãrãsi toatã noaptea. Un gând venit de nu se ştie unde îi şopti: sau poate chiar toatã viaţa.
Afarã, fulgere imense urmate de trãznete asurzitoare sfâşiau vãzduhul negru, ca înainte de facerea lumii. Urgia strãbãtea neabãtutã platoul montan, piscurile şi vãile, culcând pãduri la pãmânt şi mutând din locul lor, stânci neclintite de veacuri…
Dar cine le mai auzea? Înãuntru, tineri şi mai puţin tineri, istoviţi de urcuşul de pânã aici, adormiserã visând alte poteci pe care paşii lor vor porni voioşi dis de dimineaţã, uitând oboseala şi încercând sã cucereascã alte creste şi piscuri falnice.
În visele lor îndrãzneţe, noaptea trecu pe nesimţite.
Visã şi ea, dar nu se ştie cum, în visul ei, munţii se preschimbarã în piramide ce se profilau în depãrtare, pe un orizont galben, de praf şi nisip. Ea ţinea în mânã portretul zeului Atum şi cãuta sã-şi aducã aminte ceva pierdut parcã în negura unor timpuri demult apuse. Nu reuşi. Vãzu doar o prãbuşire de bucãţi mari şi cubice de stâncã, legate cu sfori groase şi împletite strâns; de la trãznetul de mai devreme, se gândi ea în vis şi continuã sã doarmã. De unde piramide aici?!
Odatã cu primii zori, cabana începu sã freamãte; oameni grãbiţi îşi îmbrãcau veşmintele încã reavene şi plecau, luându-şi rãmas bun de la cei din jur; erau alţi temerari care colindau munţii la fel ca şi ei.
