Poate c-ar fi destul
sã nu mã mai întreb...
Am scuturat pomul cunoaşterii
şi stau, acum, deznãdãjduitã,
între fructele cãzute
fãrã curajul de-a le culege.
De gustat,
nici nu poate fi vorba,
mi-e teamã
c-or sã mi se spulbere visele
ţesute din idei preconcepute,
dar, simple, fireşti
şi toate, dar absolut toate,
cu final fericit.
Poate c-ar fi destul
sã nu mã mai întreb...
Sã culeg un fruct
şi sã-l aşez în geam,
sã-mi lumineze calea;
ori, mai simplu,
sã-l port în buzunarul de la piept,
talisman
pentru inima mea bolnavã
de prea multele trepte
pe care-a fost obligatã sã le urce
şi din cauza cãrora,
mai face, uneori,
câte un scurt popas,
reluându-şi încet pulsarea,
o datã cu Pãmântul.
Poate c-ar fi destul
sã nu mã mai întreb...
Cine-o fi de vinã pentru toate?
Cunoaşterea sau ignoranţa?
