Priveste!Au inverzit iarãşi pomii!Nu-i un miracol cum dupã fiecare iarnã toatã natura gãseşte forţa sã-şi înnoiascã hainele,sã-şi arate mai luminoasã faţa,sã zâmbeascã Universului nostru mic?Ba da...este...
Într-un colţ al unei camere spaţioase stã pe o canapea un om... Anii strânşi cu atâta grijã in plete i-au oferit înţelepciune,dar i-au luat agerimea şi speranţa cã existã mereu un â€ţmâine†mai bun...Priveşte cum secundarul unui ceas îşi continuã monoton drumul circular, rece la suferinţa omului care doreşte un timp etern...
-Sunt mic...Mai mic decât tot ce am vãzut in aceastã lume in comparaţie cu Universul nostru mare...Am lãsat anii sã treacã... Am trãit cu impresia cã fac â€ţceea ce trebuie†când de fapt i-am pierdut...anii...timpul meu...Ştii cum era în tinereţe?dar nu are cine sã-i rãspundã în afarã de ceasul nepãsãtor şi bãtrânul îşi continuã singur firul întortocheat al ideilor...Era o vreme când în plete nu-mi ninsese încã iarna veşnicã,o vreme când iubeam, mergeam, cântam, dar cel mai important e cã atunci aveam vise, vise pentru care luptam.Voiam în avântul tinereţii sã schimb eu lumea...Crezi cã poţi schimba lumea?din nou îi rãspunde aceeaşi linişte seacã şi rece...Nu poţi!Sau poate greşesc eu...Şi cel mai greu de înţeles acum ede ce n-am trãit fiecare clipã a tinereţii... O,tinereţe!Visul meu pierdut... Şi atunci, ca şi acum, ştiam cã viaţa nu-i eternã... Şi?Ce-am fãcut?Nimic. Dar ştii tu oare, ceas ce nu-mi dai pace, ce trebuia sã fac pentru a rãmâne mult în viaţã...mult dupã ce tu nu vei mai fi bãtând aşa cu putere în gândurile mele înşirate pe treptele vremii?Trebuia sã scriu.Aşa ape ar fi secat şi altele ar fi izvorât în locul lor şi oameni, şi locuri s-ar fi schimbat,dar eu, deşi urcat demult undeva, aş fi trãit... şi aş fi fost tânãr.Mai existã Eminescu, ceasule? Existã! Şi tinereţea lui, şi pofta de viaţã rãzbate din fiecare filã atinsã de-un conteiaş fermecat, de printre â€ţplopii fãrã soţi†sau de lângã lac ori din â€ţcodrul bãtut de gânduriâ€. Eşti tânãr când poţi visa, tânãr eşti când poţi zâmbi soarelui, când poţi, fãrã sã ceri nimic, sã oferi iubire lumii şi tuturor celor ce-ţi înconjoarã zilele... Şi mai e ceva, ceva de neînţeles... am vãzut cum tinerii nostri la douãzeci de ani sunt îmbãtrâniţi înainte de vreme, cum îi deprimã grija zilei de mâine, deşi acea zi nu-i mult diferitã celei deja trãite, cum sunt plictisiţi şi trec monoton, ritmic- aşa ca bãtãile secundarului tãu- pe strãzi obosite de povara lor, în timp ce alţii, deşi consideraţi bãtrâni, zâmbesc şi preţuiesc fiecare moment ce s-a scurs sau va urma... Viaţa nu-i numai o fugã cãtre o groapã cât mai adâncã,iar tinereţea nu piere din trecerea ta, timp nerabdator, ci din trecerea noastrã, din lipsa noastrã de respect pentru viaţã. S-a oprit ploaia... Sã aşteptãm dar sã aparã curcubeul, sã zâmbeascã nou şi dulce soarele şi apoi sã ies la fereastrã ca sã vad tinereţea ce joacã pe chipurile drãgãlaşe ale copiilor, în ochii lor vii şi fãrã urmã de vinã...
