,,Iatã vin romanii! Iatã-i pãşind pe fila istoriei prin timp pânã la urechile noastre obosite de atâtea şi atâtea vorbe goale ale confraţilor noştri, de atâtea planuri mari uitate prin sertare, de proiecte abandonate înainte de a fi macar începute... Şi totuşi... din când în când fiecare dintre noi, oamenii prinşi în curba închisã a cotidianului, îşi pune întrebãrile: Ce sunt? Cui aparţin? pentru cã suntem oameni şi, tot ca oameni, suntem interesaţi veşnic de mai mult de 2 din cele 3 direcţii ale existenţei noastre: TRECUT şi VIITOR. Ne amintim emoţia cu care am urmãrit cu toţii firul poveştii cu Decebal şi Traian, poveste cu care începe neamul nostru românesc şi dulcele nostru grai din doinele de dor... În pragul maturitãţii e momentul sã luãm atitudine şi sã protejãm acest trecut demn pentru ca şi copiii noştri sã aibã un rãspuns palpabil la incertitudinea originii si pentru ca ei au dreptul sã priveascã ruinele podului lui Traian ce a fost poartã latinitãţii, ruinele castrului roman şi sã înţeleagã la un moment dat cã au obligaţia sã transmitã mai departe aceste moşteniri peste veacuri.
Peste bolta timpului cateva dintre picioarele podului au fãcut un pas mare pânã în prezentul nostru, luptând sã stea dovadã trecutului istoric. Podul lui Traian, proiectat de Apolodor din Damasc este cel dintâi pod construit peste apele Dunãrii şi mijlocul nostru de formare ca popor. Dupã ani în care a rezistat singur trebuie sã recunoaştem cã are neapãratã nevoie de o restaurare.
Acestea nu sunt numai bunurile noastre locale, sunt bunurile noastre naţionale de care suntem datori sã avem mare grijã pentru cã nu ne-am nãscut noi purtând cu noi dreptul de a şterge urma a ceva ce ne-a ghidat conştiinţa de-a lungul sirului de veacuri, ci purtând în inimi obligaţia de a proteja ceea ce ne-a fost dãruit. Uneori un rol esenţial în protejarea unor monumente de asemenea valoare este chiar scoaterea lor în faţã, prezentarea lor în faţa unui public tot mai larg şi mai diversificat pentru cã o poveste trece cel mai bine de bariera timpului prin viu grai, prin gravarea ei în mintea şi în sufletul poporului cãruia îi aparţine. Aceste obiective turistice ar trebui incluse în circuitul turistic pentru ca mase largi sã ia contact cu însemnãtatea lor istoricã.
Datoritã rolului sãu deosebit de important pentru locuitorii spaţiului Nord-Dunãrean, dar şi pentru întreaga istorie a Europei, consider cã ar fi o idee bunã ca acest obiectiv ar trebui inclus în patrimoniul UNESCO, în acest fel el beneficiind de o mai mare atenţie si protecţie din partea celor în mãsurã.’’
Acesta a fost un fragment din pledoaria mea la decanul Universitãţii de Istorie din Bucureşti în încercarea de a obţine sprijinul dumnealui pentru a duce la bun sfârşit proiectul pentru restaurarea obiectivelor istorice ale zonei Porţile de Fier I. Restaurarea unui obiectiv istoric nu e o simplã construcţie, ea se face în anumite condiţii, cu materiale cât mai asemãnãtoare de cele cu care a fost ridicatã iniţial construcţia. Necesitã multã muncã de informare un astfel de proiect şi neapãrat este nevoie de intervenţia unor persoane specializate. De aceea din cadrul planului de reconstrucţie nu pot lipsi sfaturile avizate ale unor arheologi.
La fel de adevãrat este şi cã ideea de a restaura aduce dupã sine ideea necesitãţii a numeroase fonduri. Am apelat mai întâi la sprijinul Primãriei Drobeta Turnu Severin pentru o parte din aceste fonduri. În acelaşi scop am cãutat şi alţi potenţiali sponsori. Am apelat la bunãvoinţa magazinelor Plus, dar şi la alte lanţuri de magazine din judeţul Mehedinţi. Dintre acestea o parte s-au alãturat cauzei noastre, fãcând o donaţie mai micã sau mai mare, dupã posibilitãţi.
Dar poate cea mai importantã componentã a acestui proiect este, ca in majoritatea cazurilor, componenta umanã. Era necesarã informarea locuitorilor. Pentru aceasta am apelat la televiziunile locale, dar şi la cele naţionale deoarece importanţa podului lui Traian nu se reduce la nivelul unui oraş sau judeţ, ci la nivelul întregii noastre naţiuni.
Din punctul meu de vedere procesul de restaurare cuprinde douã etape esenţiale. Prima este restaurarea propriu-zisã, prin care obiectivul îşi recapãtã o parte din strãlucirea altor vremuri, prin care este îmbunãtãţit ca şi construcţie. Cea de a doua etapã, la fel de importantã, este restaurarea monumentului în cadrul conştiinţei umane colective, de a îl redãrui comunitãţii, de a îl face din nou parte a vieţii oraşului în apariţia cãruia a jucat poate cea mai de seamã carte. Atâta vreme cât înşişi oamenii au uitat aceastã parte a trecutului lor, câtã vreme ei nu se simt legaţi moral de aceastã construcţie unicã, simpla ei restaurare nu o va face mai impunatoare decât este. De aceea consider necesare spectacole de teatru cu tematicã istoricã, în special abordarea capitolului istoric reprezentat de luptele daco-romane deoarece acestea ar putea avea ca efect trezirea simţãmântului nobil al apartenenţei la aceastã zonã şi al continuitãţii celor 2 popoare prin noi. O altã metodã de trezire a acestui sentiment este informarea, lupta de a aminti cetãţenilor o poveste veche cu iz de zeitãţi romane pe care cu toţii o au undeva în inimã, dar pe care nu o conştientizeazã din cauza vieţii cotidiene deloc uşoare pe care ne-o oferã timpurile actuale. Informarea poate fi fãcutã prin mijloace diverse, care cuprind afişe, lecţii deschise în cadrul cãrora elevii, dar şi adulţii dornici de cunoaştere, sã afle istoria interesantã a zonei şi mai ales a podului lui Apolodor din Damasc, piese de teatru, o rubricã din ziarul Informaţia dedicatã monumentelor turistice ale zonei, dar şi
mass-media.
Campania de informare ar putea avea drept motto un citat de o permanentã actualitate al istoricului Nicolae Iorga, şi anume ,,Istoria îşi bate joc de cei care nu o cunosc,
repetându-se. ’’
