Simţeam cum rãsari din mine
ca din pãmântul încã crud;
simţeam mirosul de proaspãt şi ud
al aerului rãsfirat dupã ploaie
şi încercam sã te-azvârl în odaie
şi sã te-nchid pe vecie-
nimeni sã nu te ştie...
Dar tu creşteai în lumina din zori
şi-ţi arãtai coarne verzi şi ude,
blestemat melc al ierbii crude!
ş-alunecai pe frunza sufletului meu,
rãsãritã la un picior de curcubeu
şi-atunci mult aş fi vrut
sã te las pierdut.
Rânjeai din oglinda gândului meu
şi mi-ai gravat un zâmbet pe chip
ca un desen uitat în nisip.
De ce te-aş urma? De ce m-aş opune,
foc înãlţat de inimi nebune
cu sentimente mari,
din suflete tari?
