Cred cã nu m-ar fi durut atât de mult realitatea, dacã nu aveam amintirea anului trecut. Sau a celuilalt an. Întâi am simţit oboseala în picioare. Inexplicabilã. Tãcutã. Ameninţatoare. Tot ce e tãcut pare şi ameninţãtor. Şi durerea aceea nelocalizatã era ameninţãtoare. Nu de la început, pentru cã rar îti dai seama când vine un început.
Ca sã nu obosesc, mergeam mai încet. Mişcãrile îmi erau lente... pânã ajunsesem sã cred cã e firesc. Mi se pãrea cã sunt în normalitate. Cei din afarã mã vedeau leneş în mişcãri, comod chiar. Şi doar un ochi de specialist, al lui Toni, a observat cã e ceva. Nu ştiu dacã a fost un noroc descoperirea lui (pentru cã , spun unii, timpul valoreazã mult) sau ar fi fost mai bine sã fi gândit Toni, în acea searã, în altã parte. Astfel mai aveam câteva zile, sãptãmâni, poate, de senin.
Medici… infermiere... spitate… clinici... te copleşesc. Medicii tac, strâng din umeri şi te trimit la alt specialist, apoi la altul şi privirea lor te îngheaţã pentru cã îi simţi cã tac şi tãcerea ascunde. Şi ţi-e fricã sã întrebi, sã ştii. Şi accepţi tãcerea, pânã într-o zi. Pânã te trimit acasã şi îţi spun cã ei nu au cum sã te ajute…cã nici tu nu ai cum sã te ajuţi, cã …ce mai conteazã cuvintele. Tãcerea a spus mult mai mult.
Mişcarea lentã a devenit dureros de imposibilã. Bastonul a fost însoţit rapid cu al doilea, apoi ambele de scaunul cu rotile. Apoi mişcãri atât de simple au devenit amintiri şi, chiar dacã uneori puteam încã sã mai merg, devenisem conştient cã trebuie sã mã concentrez doar pe o activitate. Nu puteam sã merg şi sã vorbesc în acelaşi timp. Nu puteam sã ridic braţul şi piciorul în acelaşi timp. Mişcarea însemna un efort destul de mare al creierului, în primul rând.
Niciodatã nu m-am gândit cât de multã concentrare îţi trebuie pentru a face un pas. Nu mai ţineam minte cum am fãcut-o când eram copil şi abia învãţam sã pãşesc, sã reţin ideea de mişcare. Poate de aceea era frumos atunci: fãceam efort ca sã reţin mişcarea corectã pentru a rãmâne în picioare. Acum… acum fac efort ca sã nu uit sã rãmân în picioare.
Urlu. Şi urletul rãmâne şi el blocat în creier. Nu mai gãseşte drumul spre afarã. Nu mai exista drum în afarã. Doar pereţi…
***
Perturbarea mersului la pacienţii cu encefalopatie perinatalã... Toate defectele mele au cãpatat un sens. Am început sã înţeleg de ce la orele de sport eram atât de neîndemânatic, de ce nu reuşeam sã învãţ sã merg cu bicicleta ca orice copil normal.
La zece ani primisem cadou o bicicletã. Mi-o dorisem atât de mult! Roşie, strãlucitoare, cu oglinda prinsã de ghidon. Am încercat de zeci de ori sã o stãpânesc. Nimic. Cãdeam iar şi iar fãrã sã reuşesc sã menţin ghidonul drept. Miracolul pe care il aşteptam când scoteam bicicleta în parc nu se înfãptui. Nu am reuşit niciodatã sã simt plãcerea de a goni fluierând împreunã cu bãieţii pe aleile parcului. Asa cã mama porunci sã fie urcatã bicicleta în pod ca sã nu îmi mai facã rau. Şi bicicleta, ca şi visul meu, se acoperi de praf, îşi pierdu strãlucirea, apoi rugina o muşcã tot mai lacom pânã la distrugere.
Târziu de tot am reuşit sã leg prima datã şireturile şi numai eu ştiu cu cât efort. Încercam iar şi iar în camera mea ca sã o pot mulţumi pe mama, pentru cã ea, de câte ori se apleca sã îmi lege şireturile, mormãia: â€ţCe copil neghiob am!†Şi iar mã strãduiam sã stãpânesc mişcãrile, sã învãţ degetele sã facã acele mişcãri complicate de a lega blestematul nod! Dar nodul nu se lega şi mama rãmânea tot mai nemulţumitã de stângãcia mea şi tot mai distantã... Nu ştiam nici eu şi nici mama cã acele defecte erau cauza unei patologii cu denumire atât de complicatã â€" encefalopatie perinatalã... Doar ca ea nu avu rabdare sa afle. Poate obosise.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Multumesc mult, Maria, pentru prezenta si apreciere. Am inceput sa scriu un roman (sper sa il si termin). As vrea doar sa fiu sigura ca textele mele sunt citite. E cea mai mare apreciere.
Am terminat proza, asteapta sa fie reverificat la rece... momentan e pe http://forum-literar.net/. Daca aveti vreo parere...va ascult cu drag.Multumesc.
