Dupã primul lungan a venit al doilea, al treilea... Ajunsesem sã bat cu o sadicã plãcere de a auzi, mai mult decât a simţi, cum pumnul meu nu se mai zdrobeşte de zidurile umede şi mizerabile, ci zdrobesc, lovind cu nesaţ, carnea moale sau osoasã a unor tipi care nu se încadrau în normele mele morale.
"Mã mamã mã, nu e bine ce faci.†Vocea-i smiorcãitã mã tãia în clipele acele. Îmi venea sã urlu:"Ce ştii tu despre ce e bine?†Voiam sã-i aduc acuze, sã o jignesc, sã o doarã, sã o doarã şi pe ea mãcar o datã, sã o strivesc sub mulţimea de cuvinte grele pe care aş fi vrut sã i le spun, sã o îngrop de vie sub şuvoiul de înjurãturi. Dar îi aruncam doar: "Ai dreptate, mamã. Nu voi mai face.†Şi ea era mulţumitã cã m-a educat, şi eu eram mulţumit când era ea mulţumitã. Nu risipeam cuvintele în van.
Când se ştia vinovatã, când ştia cã duhneşte a bãuturã, mã evita. Era o înţelegere tacitã între noi: eu o evitam, ea mã evita. Pãstram absurd o iluzie a moralitãţii. Ea era mama. Eu eram copilul, bãiatul crescut de o mamã singurã. Sãrmana femeie. Sãrmanul copil fãrã tatã. Ori eram alţii în celelalte clipe, când ea nu mai bea.
Îmi amintesc şi azi clipele pe care le peteceam împreunã fãrã mirosul de ţuicã între noi. Avea zile, sãptãmâni când nu simţea nevoia (sau se abţinea) de bãuturã. Şi atunci o admiram pentru tot ce fãcea. Vorbeam şi-mi povestea din copilãria ei. Uneori, simţind cã este vinovatã de ceea ce se întâmplã în casã, spunea şoptit: "Încerc sã nu se mai repete. Mi-e greu. Am nevoie de ajutor. Aşa-i cã o sã mã ajuţi?†Eram cel mai fericit copil în clipele acelea. O ajutam sã adune mizeria din casã, sperând sã arunc la gunoi şi mizeria din viaţa noastrã. Îi spuneam glume, îi povesteam întâmplãri de la şcoalã, râdeam şi o fãceam sã râdã, în speranţa cã va simţi nevoia sã aibã în casã acea atmosferã de fericire. Dar dura puţin. Foarte puţin. La o zi, douã sau trei, mã trezeam cu mirosul de ţuicã invadând casa. Revenea vidul…
Nu am putut sã înţeleg niciodatã de ce atât de uşor te obişnuieşti cu mizeria. Şi cu rãul. Mi se pãrea firesc sã trec de la o stare la alta scurt, cã nici nu reuşeam sã realizezi când se întâmpla. De parcã acel miros îmi trezea instinctele animalice şi uitam de tot ce sunt. Ori abia atunci deveneam ceea ce sunt? Atunci, mi se pãrea firesc sã merg în stradã pentru a-mi vãrsa veninul, sã fac legile mele şi sã-i pedepsesc pe cei care nu se supuneau. Mi se pãrea firesc sã impun egalitatea în care credeam: toţi sunt egali, indiferent de studii, de obârşie, de banii din pungã sau cãmaşa pe care o poartã. O impuneam fãrã drept de apel tuturor şi cei care se credeau superiori erau pedepsiţi. Mã consideram un justiţiar şi eram sigur cã doar eu înţeleg adevãratele valori ale umanitãţii. Ne adunam sub scara centralei termice din zonã, noi, copiii blocurilor socialiste, toate croite de acelaşi meseriaş, noi croiţi de aceeaşi viaţã a certurilor pe scarã, a gunoaielor aruncate de pe geam, a lipsurilor, a sticlelor de bere în care te împiedicai la orice pas. Înjuram şi învãţam unii de la alţii ce e viaţa.
Îmi amintesc şi acum prima fatã pe care am avut-o. Tot sub scarã. M-a îndemnat într-o searã. Ştiam ce vrea. O cunoşteam din auzite. O cunoşteam vag şi din vedere. Am început sã tremur de emoţie. Am lansat un "’zda mãtii!†pentru curaj şi mai mult pentru a-mi pãstra prestanţa de golan. Doar eu ştiam cã e prima datã. În semiîntunericul scãrii, nu vedeam aproape nimic. Îi auzeam respiraţia. "Te apropii?†M-am apropiat, dibuind pereţii. Am început sã-mi deschei pantalonii, dar, împiedicat de nu ştiu ce, m-am trezit peste ea. Miros de corp de femeie. Îmi tremurau nãrile, inspirând mirosul nou, care mã învãluia ca o nebunie. Miros de parfum ieftin. Miros de transpiraţie. Miros de mizerie. Dar dintre toate celelalte mirosuri, unul era cunoscut, dureros de cunoscut. Tipa bãuse. Respiraţia ei plinã de vaporii de ţuicã mi-a amintit de bucãtãrie, de vocea rãguşitã, de ochii tulburi ai mamei. Am trântit-o fãrã milã. Îmi venea s-o strivesc sub greutatea mea. Şi clipele care ar fi trebuit sã fie mângâiere s-au transformat în clipe de torturã. Pentru ea şi pentru mine. Îi strângeam sânii între palme fãrã milã. Îi frângeam carnea fãrã sã-mi dau seama de putere. Încercã sã plângã, dar suspinã de fricã, înfundat. Respiram agitat ca un animal dupã o fugã de duşman. Nu mai cugetam. Instinctele mi-o luase înainte şi nu mai eram om. Eram fiara gata de împerechere. Dar oare existã vreo fiarã brutã? Oare existã vreun animal care sã siluiascã femela care poate sã-i dea pui? Cine eram eu, de fapt?
Plesnit de un gând aiurea, de imaginea mamei râzând la glumele mele, de clipele când eram fericiţi împreunã, m-am ridicat scârbit. Am scuipat, vrând sã arunc prin acel scuipat veninul care-mi tulburase mintea.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Intregul text il puteti vedea aici http://forum-literar.net/
Dacã nu mã înşel(şi sunt sigurã cã nu), ţi-am citit unele texte cred cã pe bocancul literar. Îmi aduc aminte de â€fata de duminicãâ€, iar dacã mi-l aduc aminte asta înseamnã ceva nu?
Da, eu aş zice cã ai şi talent, dar şi subiecte/mesaje care lasã ceva în cititor - şi asta e tot ce conteazã.
Panã uşoarã!
tulburatoare randuri, am ramas fara cuvinte, am incercat atatea stari citind aceste randuri...insa nu pot sa nu remarc calitatea scrierii, talentul de narator si felul in care lectura m-a capturat pentru cateva minute. ai talent si ma bucur ca ai reusit sa scapi, sa evadezi, de pe acel taram canceros cum i-ai spus, realitatea este dura dar poate ca ea ne face in aceeasi masura sa apreciem frumosul mai abitir. felicitari!
