E iarãşi noapte. Bolnavii trãiesc experienţele mai mult noaptea decât ziua. Bãtrânul e nocturn de ceva timp. Nu ştiu întotdeauna cât de conştient e. Deseori îl urmãresc. Nu simt milã, mai mult curiozitate. E şi el o verigã între douã lumi. Îl vãd pierdut, rãtãcit, ţinând în mânã lucruri invizibile nouã, celor existenţi doar în acest univers. Vorbeşte cu persoane demult trecute în alt univers. Baba plânge. Mã surprind cã râd pe înfundate de jocul de teatru pe care îl joacã moşul. Scene mute sau cu douã-trei vorbe ajunse acum şi aici ca dintr-o greşealã. Curios cât de echilibrat se dãrâmã: fizicul a distrus şi gândirea şi spiritul. Trinitatea este perceptibilã în distrugerea ei. Asta înseamnã cã se apropie de Dumnezeu?
-Vino încoace! Ridicã-mã! Mã laşi sã mor! Ridicã-mããã!
Noapte de noapte. Egoism. Sete de viaţã indiferent cât de obositoare e viaţa. Poate fricã de moarte.
-Nu mai pot, moşule. Sunt obositã, mi-e somn.
Cuvintele mele se scurg pe langã el, pentru cã nimic nu mai existã în afarã de egoism şi dorinţa de a fi în moarte cu cineva. Cred cã e greu sã realizezi cã trebuie sã mori singur. Cã trebuie singur sã treci acest drum şi, indiferent dacã te ţine cineva de mânã sau nu, tot singur eşti. Tot singur o priveşti în ochi şi doar tu îi vezi adâncul...
-Ridicã-mã! Te rog!
De la urlet la rugãminte. De ceva timp e dincolo de realitate. Îşi retrãieşte viaţa. O cautã uneori pe maicã-sa. Şi, în esenţial, egoism. Durerea lui, singurãtatea lui. Eu nu contez. Nimeni nu conteazã. Dacã îl voi sufoca, îşi vor da seama? Oboseala îşi spune cuvântul. De câteva zile (sau saptãmâni) nu mã odihnesc. Îmi imaginez cum îi pun perna pe faţã, cum o ţin apãsatã, urmãrindu-i zbaterea. Uite aşa devin ucigaşã. Te poţi obişnui şi cu imagini dintr-astea. Moartea demult şi-a pierdut din sacralitate. E joc, e greşealã, e necesitate.
La un moment dat se linişteşte. A reuşit sã se ridice. Nu va sta mult. La început îl ridicam, prinsã de milã. Însã la câteva minute cãdea obosit şi iar voia ridicat. Ridicat şi iar cãzut, pânã când refuzasem sã mai depun efort inutil. Totul era inutil.
Dupã o perioadã de timp, reuşi sã se menţinã aşezat. Continuã jocul mâinilor care începuse a mã înfiora. Trage o sfoarã invizibilã, o mãsoarã, o întinde. Iar şi iar. Sfoara i se lipeşte de mâini şi bãtrânul senil încearcã sã o scuture, dar nu reuşeşte. Mã vede şi îmi întinde sfoara inexistentã. O iau ca sã îl vãd liniştit, dar odatã cu sfoara iau şi nebunia moşului, pentru cã scutur şi eu mâinile speriatã de ceea ce vedea el şi putea sã se afle în mâinile mele. Eu reuşesc sã scap de povarã, bãtrânul â€" nu, pentru cã la câteva clipe iar îl vãd întinzându-şi sforile. Îşi mãsoarã viaţa? Şi-o retrãieşte pe bucãţi în mintea lui nebunã? Ce mai conteazã pentru noi? Indiferent cât am încerca, nu vom reuşi niciodatã sã intrãm în universul altuia. Nu vom reuşi sã îi trãim durerea, nu vom reuşi sã îi trãim sfârşitul. Fiecare cu al nostru. Fiecare cu lumina şi întunericul sãu.
***
Cineva mã ţine de mânã. Mi-e frig. Tremur. Nu pot sã îmi opresc tremurul. Nici nu mai vreau. Trebuie sã depun efort. Şi nu mai pot. Cine este ea? Nu mi-o amintesc. E rece. Mi-e fricã. "Mamãâ€, chem încet. Nu rãspunde. Nu e ea. E atâta întuneric în jur...
- Ajutã-mã, o rog.
-Încã nu e momentul, îmi rãspunde ea. Bea asta şi îţi va trece.
Nu e momentul... sã mor? Mi-e fricã. Cine e ea? Are mâna rece. Nu mai conteazã cine e. Nu sunt singur. E cineva lângã mine care nu doarme şi asta mã bucurã. Simt o cãldurã în interior. O stare de bine. Sunt picãturile sau mor? A spus cã încã nu e momentul. Încã mi-e fricã de moarte. Mi-e fricã de somn.
***
- Şterge puţin praful. Treci de douã ori, ca de obicei.
Bãtrâna avea obciul sã te înveţe iar şi iar lucruri banale, care, din punctul ei de vedere, doar ea ştia sã le facã perfect. Desigur, ca de obicei. De douã ori. Zilnic. Iau cârpa. Ideea de cârpã. E un vechi maieu. Cred cã e de la "tataâ€. Caut praful. Dar nu existã praf în casa aceasta. Zilnic se desfãşoarã vânãtoarea de praf. Trec mecanic peste mobilier, peste pozele înrãmate din care privesc nişte chipuri şterse. Apa nu se prea foloseşte aici. Apa distruge lucrurile. Doar praful, semn al trecerii timpului, este eliminat cu regularitate.
Aud de afarã zgomotul unei motociclete. Zâmbesc. E zgomotul universului meu. Se aude lumea de dincolo. Zgomot de maşini, urlet de ambulanţã, praful şi noroiul. Îmi lipseşte nebunia lumii mele. Dar lichidul din sac nu se mai terminã. Picãturile vin greu. Timpul e nesfârşit. Încerc sã îmi amintesc cine sunt, sã trezesc la viaţa amintiri din lumea de dincolo. Nu prea reuşesc. Aerul greu din jur e un voal de nepãtruns chiar şi pentru amintiri. Minivacanţa plãtitã (aşa cum îmi imaginam eu cã va fi) mã transformase într-o fosilã îngropatã adânc, fãrã amintiri, fãrã alte legãturi cu viaţa. Sunt ca într-un ou şi aştept timpul când trebuie sã ies afarã. Voi auzi formându-se crãpãtura. Voi întrezãri lumina. Şi voi respira.
- Îţi place pasta? Azi am fãcut...
Sacul cu lichid. El e singurul care mai ţine acest univers în viaţa. El trebuie distrus. Dacã va dispãrea el, va dispãrea aerul greu, lichidul galben şi puturos din oalã, respiraţia urâtã a bãtrânului. Sacul cu lichid. Într-acolo mã îndrept. Întind mâna, rup firul care leagã sacul de bãtrân. Sparg clepsidra. Reuşesc sã îi vãd ochii. Calmi. Împãcaţi. Aud un zgomot. E zgomotul scaunului cãzut sau a crãpat coaja de ou şi voi putea sã ies la luminã? Nu mai conteazã. Conteazã cã vãd lumina.
