Poem neterminat te-ai îngropat în umbre
Cuvintele rãcnesc de doliu şi durere
Se-ascund nedumeriri în scâncetele sumbre
Sãracul Vers , o strofã îşi cautã şi cere
Poetule mai stai cã nu-s desãvârşit!
M-ai scris doar jumãtate...restul unde-l gãsesc?
Mã pãrãseşti acuma când ştiu cât m-ai iubit
Un alt poet nu ştiu niciunde sã cerşesc...
O, câte-aş mai avea sã spun lumii întregi!
Iubirea de copii, femei şi cea de ţarã
Nu am cântat de-ajuns. Şi-o sã vã las pribegi
În toamna asta tristã cu dor de primvarã...
N-am sã mai vãd nici cer , nici lacrima albastrã.
O umbrã îmi coboarã în gene şi pe pleoape.
Mai vreau sã mã ridic s-ajung pân' la fereastrã
Sã simt cum viaţa iar îmi este mai aproape...
Nimic nu mã mai doare, doar dorul greu de ţarã
Mã rãscoleşte iar şi-mi dã fiori de gheaţã.
Pe tine Românie Cuvânt o sã rãsarã!
Deşi n-am terminat sã-ţi scriu a ta prefaţã...
Ce fericit eram când mulţi pe stadioane
Cu Versu-n buzunar aşa cum m-am nãscut,
Cântam şi recitam o noapte în picioare
O, Doamne , înc-o viaţã de eu aş fi avut,
Tot nu mi-ar fi ajuns sã spun ce am de spus.
Acum mã duc, vã las... mi-e timpul numãrat
Şi moartea nu mã lasã mã-mpinge spre apus.
Mi-e sufletul uşor şi alb fãrã pãcat...
În testament notez cã las tot ce am scris
Poporului acesta sãrac fãrã speranţã
Cã n-are de mâncare , o sã mãnânce-n vis.
Dar cântul pentru ţarã va fi în siguranţã...
Pentru copiii mei aş vrea sã mã mai laşi
Tu, moarte nesãtulã, o clipã sã-i privesc!
Sãgeţi otrãvitoare din tolbe de arcaşi
Spre inima bolnavã se-ndreaptã şi ţintesc...
Copii sã nu uitaţi pãrinţi când voi veţi fi
Veţi naşte câte-o viaţã în mânã cu-n deces.
Iubiţi-vã copiii, pãrinţi şi ei vor fi
Cã asta-i roata vieţii şi-a morţii-n Univers...
Eu plec acum spre locul fãrã tristeţi, dureri.
Murind acum eu intru devreme-n nemurire
Nu mai am timp nici spaţiu nici astãzi şi nici ieri.
De moartea mea , vã rog, ţãrii sã-i daţi de ştire!
