Privea cerul albastru cu atâta nesaţ, încât cu greu îşi oprea mâinile din gestul îmbrãţişãrii imensitãţii aceleia care o fascina în fiecare dimineaţã când deschidea ochii, mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru o nouã zi...
Întotdeuna a vrut sã zboare, visa în copilãrie cã sãrea de câteva ori şi se ridica de la pãmânt , la început uşor de tot, abia imperceptibil , apoi din ce în ce mai repede. Senzaţia era incomparabilã cu nimic!
Era liberã ca pãsãrile cerului, departe de lume, având dedesubt imaginea unui tãrâm de poveste pe care-l observa de sus, îmbãtându-se cu jocul culorilor ce-i încântau privirea...
Viaţa e frumoasã şi lumea asta a noastrã nu ştie ce dar minunat are de la Dumnezeu! Îşi spuse în gând Ilona, îndreptându-şi privirea spre salcâmii înfloriţi.Florile albe îi prinserã albastrul ochilor şi se aplecarã sã o mângâie cu parfumul lor suav.Se abandonã senzaţiei de bine încercând sã nu se mai gândeascã cum ajunsese în stradã.Nu-şi mai amintea nimic decât glasul ca o sentinţã al colegului ei de liceu, Silviu Papadopol, doctor endocrinolog, acum...
-Ilona, ne cunoaştem de multã vreme.Eu nu pot sã te mint! Situaţia este cam aiurea; ai doi noduli la sânul drept şi unul mare la cel stâng.Nu trebuie sã te sperii, mai înainte de a face nişe investigaţii!
Ilona se îngãlbeni instantaneu; picioarele nu o mai ţineau.Se prãbuşi înainte ca Silviu sã o prindã în braţe...lovitura uşoarã de la cap o trezi din leşin.
-Silviu, vreau puţinã apã, te rog! Bãu cu atâta sete, parcã ar fi vrut sã înghitã tone de viaţã dintr-o datã, cu fiecare înghiţiturã.
Nu vreau sã ştiu nimic mai mult , Silviu! O sã mor dacã mai scoţi o vorbã.
Dintr-o datã , lumea cãpãtã o altã dimensiune...timpul se împuţinã inchis într-o frazã în care aflase cã s-ar putea sã aibã cancer la sâni, ambii sâni...nu putea sã spere cã e într-o fazã incipientã. Parcã plutea în necunoscut, neavând puterea sã se întoarcã la identitatea ei, la amintirile ei, la viaţa ei...Cum sã le spunã copiilor şi soţului ei? Cum? Se îndreptã un pic pe canapea , trase aer în piept şi se ridicã sã plece...
-Stai, nu pleca! Trebuie sã-ţi dau trimitere sã-ţi faci markerii tumorali! Este cea mai revelatoare analizã şi îţi vin rezultatele repede; ca sã nu stai în tensiune prea mult timp! Te duci acum, îţi ia sânge şi în douã zile e gata...
-Bine, Silviu, aşa o sã fac! Dar cum spã le spun alor mei? Andreea este însãrcinatã, Florin are examen de licenţã şi Ovidiu este pe mare...Cum sã fac?
-Ştii ce cred eu? Nu e cazul sã alertezi copiii şi pe Ovidiu, încã!
Fã-ţi analizele şi pe urmã, în funcţie de rezultate şi de cea ce se impune sã facem , o sã le spui! Eu aşa cred cã este cel mai bine!
-Da, Silviu, aşa e cel mai bine! Şi eu , eu pe ce umãr sã-mi aşez teama şi lacrimile?
-Pe umãrul meu, draga mea! Şi îi luã capul în mâini , privind-o drept în ochi. Nu vei fi niciodatã singurã, atâta timp cât voi trãi eu! Ştii cã te iubesc ca un nebun, ştii cã nu m-am cãsãtorit ca sã fiu cu tine, ştii cã îţi iubesc fata, iar pe Florin al nostru îl divinizez! Ştii toate astea şi nu trebuie sã-ţi fie teamã!
-Tocmai pentru cã le ştiu mi-e teamã, dragul meu! Vezi cã plãtim pentru iubirea noastrã? Ştiu sigur cã asta e pedeapsa divinitãţii! Ovidiu, la cât mã iubeşte nu merita aşa ceva...Doamne , ce am fãcut?
-Ilona, trezeşte-te! Iar dezgropãm morţii? Ştii foarte bine cã nu e nimeni vinovat de situaţia asta.
Anunţul din ziare în care se anunţa moartea mea în accidentul acela de tren nu l-am scris eu şi nici tu...asta a fost sã fie! Nu mai putem îndrepta nimic acum!
Ai alte probleme şi hai sã fim oameni în toatã firea , sã ne gândim la ceea ce este de rezolvat acum...nu avem nevoie de alte resentimente şi suferinţe!
Ilona se linişti dintr-o datã.Silviu avea dreptate sã-şi revizuiascã atitudinea faţã de ea însãşi şi sã îşi pãstreze cumpãtul pentru perioada grea ce avea sã urmeze în viaţa ei...
Se dusese direct la spital sã-şi facã analizele pe loc.Peste nici douã zile avea plicul în buzunar...se întorcea de la spital , cu paşi rari, contemplând frumuseţea vieţii al cãrei drum mai departe era în plicul din poşeta ei...
Å¢ipãtul unui copil o trezi din gânduri; o fetiţã blondã , cu pãrul numai bucle se împiedicase în fuga ei sã descopere lumea şi acum îi curgea sânge din nãsuc; mama ei, o tânãrã frumoasã şi elegantã o luã în braţe şi nu mai ştia ce sã-i facã.Diperatã se îndreptã spre Ilona:
-Doamnã, mã iertaţi, vã rog frumos, nu ştiu cum sã opresc hemoragia fetiţei! Poate aveţi mai multã experienţã!
Îşi ridicã privirea spre ea şi se opri asupra lacrimilor ce se prelingeau pe obrajii îngãlbeniţi...
O, de ce plângeţi? Ce s-a întâmplat?
-Nimic, scumpa mea! Hai , sã ştergem mai întâi nãsucul ãsta cârn, aşa şi sã vedem cum stãm cu buba!
Cu îndemânarea ei de asitentã medicalã pediatrã, îi curãţã rana şi dãdu cu un unguent care avea şi ceva anestezic în el...ar fi avut şi ea nevoie de un anestezic puternic sã-i amorţeascã gândurile sumbre şi frica de a deschide plicul.Deodatã , scoase plicul din geantã şi îl întinse tinerei femei:
-Te rog frumos, draga mea! Deschide tu plicul ãsta şi citeşte-mi rezultatele analizelor, cãci eu nu pot!
-Da, doamnã, daţi-mi plicul, deşi îmi dau seama cam despre ce analize este vorba şi acum , parcã şi mie îmi este teamã sã le citesc.
Desfãcu plicul cu gesturi delicate ; boabe de transpiraţie curgeau de pe frunţile lor.În momentele acelea erau douã femei , ale cãror suflete erau înghesuite unul într-altul cu teama unuia în braţele celuilalt...
Natura încremenise, nu se simţea nici o adiere, tãcerea ţipa înfundat, moartea dãdea târcoale hohotind cenuşiu pe lângã salcâmi...florile albe au început sã ningã peste lume...Se scuturau salcâmii, deşi nu era nici o boare sã le mişte...
-Mami, mami, ninge cu flori de pomi! strigã cea micã , sãrind în sus de bucurie.
Da, ningea cu flori de pomi peste viaţa ei, peste plicul acela ameninţãtor din mâinile tremurânde ale noii prietene...
-Doamnã, îmi pare rãu, dar...vocea îi rãmase agãţatã undeva între cer şi pãmânt...furtuna izbucni din senin, cu tunete şi fulgere şi bulgãri de gheaţã...
-Mami, ninge de-adevãratelea, cu zãpadã şi cu flori!
Ningea cu flori de salcâm amestecate cu bulgãraşi albi de zãpadã...Era un spectacol desprins din filmele SF, de o frumuseţe rarã...frunzele copacilor erau luate pe sus împreunã cu flori şi gheaţã într-un dans îndrãcit al morţii şi al vieţii, un amestec de cenuşiu şi alb şi verde... Ilona uitase de tot şi toate,. Se prinsese în dansul acela ameţitor şi inedit şi zbura deasupra lumii...
-Doamnã, nu e bine! Analiza cu markerii tumorali e încadratã cu negru...eu nu ştiu...Ilona cãzu de la înãlţimea la care zbura împreunã cu florile de pomi şi bulgãrii de gheaţã...se lovi de glasul şi ecoul care o asurzea: nu e bine, nu e bine, nu e bine! Întunericul îi cuprinse gândurile, le îngropã în pãmânt...nu mai simţea nimic.Murise , oare? Ce bine e! Nu-i chiar aşa de rãu sã fii mort! Dar ce cautã toţi cei dragi aici, cu ea?
Ei, acum îi este prea somn! Şi mâine este o zi! Ca prin vis îl auzi pe Silviu spunând: Operaţia a reuşit! I-au extirpat ambii sâni ca sã nu mai fie nimic acolo...
În salon mirosea a flori de salcâm...ploaia încetase şi strãzile erau pline de alb!
-Mami, e bine doamna aceea frumoasã?
-E bine, mamã, e bine! Cât o vrea Dumnezeu!
