De câteva zile port în mânã un ştreang de aşchii din tine,
din ce-am rupt cu ani în urmã,
din ce poate nu m-ai lãsat sã am în întregime
şi am vrut sã fie-al meu cu orice preţ.
Nu mã duc sã-l aplic pe gâtlej,
chiar dacã numai la asta-i bun un ştreang,
nu-l las din mânã, însã, chiar şi de-ar coborî în smiorcãiala mea de bube,
orice fãpturã din bisericile cu orgã.
Uneori îl pun la gât şi mã privesc.
Îmi semãn atât de bine, de nu ştiu dacã tu, venitã aici, m-ai recunoaşte.
Îmi semãn cu adevãrat în depãrtarea mea de tine.
Am fost plecat pe vas cu fratele celãlat din mine
când tu mã ştiai cu mâna-n pãrul tãu.
Acuma sunt aici, cu mânã spânzuratã pe zid,
cu respiraţia muţitã atingând umbra podoabelor tale,
dar e zadarnic; mã ştii sugrumat de neiubire, ori poate de absenţa neiubirii.
Pipãi ştreangul la gâtul meu obidit de reîntoarceri inutile
şi simt c-ar trebui sã fiu pragmatic astãzi.
Rãspunde la o întrebare chiar şi-acest şirag.
Rãspunde poate doar la una.
Una şi atât.
Una şi gata.
