Este incredibil acest fenomen numit Ionesco; un serios exerciţiu de analizã la nivelul micronilor asupra oricãrui simbol. Dincolo de fiecare replicã, dincolo de oricare secvenţã, te simţi nevoit sã pãşeşti; pentru cã oricare scenã e o fisurã cãtre interpretare. Scormonind în subînţelesuri descoperi cât mai multe interpretãri, care neadunate duc la o confuzie totalã. De fapt aceasta este una din laturile talentului ionescian, care mai presus de orice, situeazã dialogul într-o dimensiune latentã, necunoscutã. Singura salvare a cititorului este aceea de a reuni într-un întreg variatele posibilitãţi de interpretare, pãşindu-se lent cãtre mesajul-liant dintre fragmente şi întreg.
Ionesco nu construieşte personaje, el construieşte, în cele mai multe cazuri, unul sau cel mult douã, deşi în deschiderea piesei pot fi prezentate şapte, opt nume. În esenţã este creat un singur personaj, o sculpturã în care sunt adunate bucãţi de ipsos, asamblate de celelalte personaje. Este construitã, astfel, imaginea unui singur actant cu ajutorul personajelor aferente. Se realizeazã, practic, omogenizarea unor firi într-una singurã.
Oricare piesã este construitã, mai degrabã, pe un monolog decât pe dialog, fiecare replicã fiind o întrebarea a personajului dominant. Acest lucru este cât se poate de evident în drama RINOCERII, unde omul în imposibilitate de a se plia lumii cotidiene, ajunge sã trãiascã în una guvernatã de â€ţnecuvântãtoareâ€, de care nu este înţeles şi pe care, la rândul sãu, nu le poate înţelege. Strigãtul omului disperat şi sfidãtor din finalul piesei: “Sunt ultimul om, am sã rãmân om pânã la capãt, nu capitulez!“ aruncã întreaga-i fãpturã în singurãtate. Este evident deci caracterul piramidal de constructie personajului, deznodãmântul piesei situând actantul dominant într-un plan al solitudinii, certificând inexistenţa altor personaje în afara lui Beranger, în cazul de faţã.
Utilizând artificiul conflictului citadin, realizeazã conflictul intrinsec al personajului şi în proza ÎNSINGURAUL. Aceeaşi temã ca şi în RINOCERII este reluatã şi în prozã, însã neeliberându-se de tehnica dramaticã. Proza pare a fi, mai degrabã, o extindere a didascaliilor, scurtele dialoguri fiind construite la fel ca în orice piesã de teatru. De asemenea, proza scrisã la persoana I, poate fi privitã ca pe un monolog al personajului, fiecare trãire fiind o meditaţie asupra condiţiei omului neînţeles: â€ţMediocritatea noastrã este aceea care ne determinã sã pãrãsim, sã renunţãm. Marea iubire nu ştie ce înseamnã renunţarea, n-o cunoaşte. Ea nu se resemneazã niciodatã, cãci resemnarea, la fel ca eşecul, e pentru mediocri.â€
Nu poate vorbi nimeni despre un singur Ionesco, dar poate vorbi despre mai mulţi Ionesco, adunaţi, dupã tehnica pe care o introduce în teatru, într-un puzzle, construindu-l pe adevãratul Ionesco. Dacã ar fi sã tragem linie dupã lecturarea a şapte piese de teatru, am putea spune ca l-am descoperit într-un anume fel, dar dupã lecturarea o altei piese, ori de ce nu a unei proze, ne dãm seama cã Ionesco poate fi şi altfel.
â€ţÎn realitate, existenţa lumii nu mi se pare absurdã ci de necrezut, cãci în interiorul existenţei şi al lumii se poate vedea clar, se pot descoperi legi şi stabili reguli rezonabile. Ceea ce e de neînţeles nu apare decât atunci când urci la sursele existenţei, decât atunci când stai pe margine şi o priveşti în ansamblul ei.â€(Eugen Ionesco)
