DOCTORUL - 60 de ani
PACIENTUL - 25 de ani
PACIENTUL 2 - 25 de ani
PACIENTUL 3 (în final) - 25 de ani
NORA(ASISTENTA) - 50 de ani
ASISTENTUL â€" 45 - 50 de ani
În toate scenele faptele se petrec în cabinetul unui medic. O masã încãrcatã cu foi şi dosare, o cutie de sticlã, cu capac, în care sunt puse pene de pãun.
[...]
SCENA VII
Doctorul, îmbrãcat destul de gros, vine cu o mânã în buzunarul paltonului şi în cealaltã mânã poartã un dosar. Celelalte personaje sunt îmbrãcate subţire. Doctorul are la buzunarul paltonului nelipsitele pene de pãun.
ASISTENTA: Domnule doctor, sunt pregãtitã. Când aş putea fi operatã?
DOCTORUL: Când ai sã fii pregãtitã, când voi simţi eu cã eşti pregãtitã. În plus, nu poţi fi operatã în prima zi a anului.
ASISTENTA: Domnule doctor, dar de atâta timp v-am rugat sã mã operaţi. Cât trebuie sã mai aştept?
DOCTORUL: Nu mai e mult pânã atunci. Lasã mãcar sã treacã prima zi a anului.
ASISTENTA (Cade în genunchi în faţa doctorului.): De atâta timp vã tot rog sã mã operaţi. De asta am venit aici. E cea mai mare dorinţã a mea. De fapt, pentru asta trãiesc, e unica mea raţiune. Altfel simt cã trãiesc degeaba.
ASISTENTA (ţipãt isteric, şi mai prelung): Aaaaaaaaaaaa... Eu vreau sã mã operaţi. De data asta nu mai am rãbdare, dacã nu mã operaţi mã omor.
DOCTORUL: Ai mai spus asta şi de alte ori. Hai, ridicã-te...(Îi face semn asistentului care vine sã o ridice. Ea nu se lasã ridicatã, rãmâne în genunchi în faţa doctorului, deşi asistentul trage de ea. Asistenta continuã sã ţipe. Acelaşi “Aaaaaa...†din ce în ce mai lung.)
ASISTENTA: Am sã vã omor pãunii dacã nu mã operaţi. Am sã-i omor cu apã clocotitã sã nu le puteţi lua penele.
DOCTORUL (O plesneşte. Ea începe sã râdã. Se trece din nou la acea stare istericã de râs nebunesc. Doctorul, foarte iritat.): Sã nu îndrãzneşti sã-mi mai vorbeşti aşa... Nu te operez nici acum, nici altãdatã. Nu poţi fi operatã. Nu te pot opera. Oricând crezi cã asta e menirea ta, nu vei fi operatã niciodatã. Oricum, chiar şi operatã vei rãmâne cu acelaşi sindrom al nebuniei.
ASISTENTA (Continuã sã râdã, arãtându-l pe doctor cu degetul. Ea este tot în genunchi numai cã asistentul o ţine de braţe.): Dacã eu nu ştiu care e menirea mea, cum puteţi sã-mi spuneţi cã...?
DOCTORUL (Cãtre asistent.): Ia-o de aici, te rog.... Îi încep iar crizele...
ASISTENTA (Revine la acea stare de seriozitate.): Credeţi cã puteţi face din mine tot ce vã doriţi? Ce, dacã sunteţi medic aveţi drepturi depline asupra pacienţilor dumneavoastrã?
DOCTORUL (Asistentului): E cazul sã o duci. Te rog... Nu are rost sã o ţinem aici... Nebunia ei nu dispare niciodatã. Ce e mai rãu e cã aşa se întâmplã în prima zi a anului şi nu putem sãrbãtori... (Cãtre cei doi pacienţi nemulţumiţi care privesc scena îngroziţi.) Luaţi paharele şi desfaceţi şampania. Nu se cuvine ca la începutul anului sã nu închinãm întru norocul nostru.
ASISTENTA: De data asta, nu am sã vã permit sã mã duceţi de aici. Vreau şi eu sã fiu tratatã ca un pacient normal. Acum nu mai sunt asistentã, ci pacientã. Vreau sã fiu operatã...
Se smulge din braţele asistentului şi sare la gâtul doctorului. Se prinde cu mâinile şi cu picioarele de el şi nu îi dã drumul. Asistentul se repede sã o opreascã, dar ea se ţine foarte strâns. Îi sãrutã fruntea şi gâtul doctorului.
ASISTENTA: Domnule doctor, dacã nu mã operaţi, vã muşc de gât. Vã rup o ureche şi o dau la pãuni. (Începe sã râdã apoi cãtre asistent.): Lasã-mã, oricum nu mã dau jos... Nu mã dau jos (râs).
ASISTENTUL (Cãtre cei doi pacienţi care intervin la apelul asistentului.): Ajutaţi-mã sã o dau jos.
Cu toţii reuşesc sã o dea jos. Ea râde şi pare a nu fi la fel de afectatã. Se scufundã în râsul acela nebunesc care îi epuizeazã toate forţele. Asistentul iese o clipã şi se întoarce în salã cu o cãmaşã de forţã. O îmbracã pe asistentã, care nu opune nicio rezistenţã. În timpul acesta, doctorul îşi aşazã hainele, le scuturã, dupã care ia loc la masã unde începe sã-şi aşeze dosarele. Cei trei o iau pe asistentã în braţe, ducând-o afarã din scenã. Doctorul rãmâne singur.
DOCTORUL (Ia un pahar, desface sticla de şampanie, îşi toarnã şampanie.): De fiecare datã anul începe aşa. Cel puţin, atunci când sunt aici. Niciodatã nu am reuşit sã o fac sã înţeleagã cã procedeul ãsta nu funcţioneazã decât la unii oameni. Majoritatea cred cã operaţia mea nu-i schimbã cu nimic, dar se înşalã. Pe toţi îi schimbã cu ceva, fiecare din ei capãtã ceva nou, ceva de care nu reuşesc sã-şi dea seama... (Bea o gurã de şampanie.)... La mulţi ani! Vor realiza odatã cã operaţia le-a prins bine, efectele ei se vãd dupã mult timp. Şi chiar ardoarea lor de a vedea rezultatele prelungeşte aşteptarea. Unora le-au crescut penele de pãun abia dupã moarte şi nu au reuşit sã le vadã, dar asta nu e vina mea. Niciunul nu reuşeşte sã-şi dea seama cã ei sunt responsabili de întârzierea apariţiei penelor. Am avut pacienţi care dupã operaţie s-au fãcut cã au uitat de tot şi penele au început sã aparã. Creşteau frumos, dar niciodatã nu se mirau de creşterea lor... (Bea încã o gurã de şampanie. Din spate se aude un râs nebun al aceleaşi asistente. Mai târziu, poate rãsuna şi ţipãtul ei.) Cu toţii cer reţete şi prescripţii pe care sã le respecte cu stricteţe, dar fiecare e altfel. Cum aş putea scrie reţete fiecãruia, când nici mãcar nu-i cunosc? Ei trebuie sã-şi dea singuri seama de ce se întâmplã...
Doctorul se ridicã de la masã cu o fiolã în mânã. În fiolã este ultima rãmãşiţã din sângele pacientului. Ia şi o seringã pe care o umple cu cele câteva picãturi de sânge. Se creeazã aceeaşi atmosferã ca atunci când au fost operaţi cei doi pacienţi. Doctorul îşi injecteazã serul în vene. Se lasã uşor cu capul pe masã. Tot în fum apar şi ceilalţi doi pacienţi.
