ce-ar fi ca într-o zi,oamenii sa-si lase zâmbetele si cuvintele pe trupul meu,ochii închisi cu genele smulse si sa ma priveasca soarele,sa devin lumina în care ticaie cuvintele.si daca mi-ar desena doua sfori subtiri prinse de mameloane si cuvintele suspendate si-ar învinge inertia?ele ar coborî pe coastele mele reliefate si-ar disparea cine stie unde,sub piele.
în singuratate sunt eu si cu teama de-a mai fi.acum sunt cu tine,cu voi,fara eul dublat,fara iluzii,doar în ticaitul cuvintelor si într-un permanent poem.
