Amurgul se prelinge rece peste copacii desfrunziţi,
Însingurarea îl petrece un timp cu paşii vãtuiţi.
Se-aprind luminile timide, pe când în vadu-abia şoptit
Oranju-şi pierde din nuanţe, iar roşul pare stingherit.
Se stinge-ncet albastrul bolţii în indigo nemãrginit,
Lãsat pe orizontul palid asemeni unui vãl cernit.
O adiere mã-nfioarã, un ochi de stea clipeşte mult,
Se lasã noapte neagrã-afarã în timp ce mã întorc tãcut.
Şi iatã ca şi altãdatã bãtrâna vilã dintre brazi,
Cu fumu-n zveltã colonadã ce-mbie vechii paşi şi azi.
Spre serile rãmase-n urmã şi doar în suflet deşteptate
Tot mai arar, cãci moartea curmã iar viaţa curge mai departe...
Pãşeam încet strivind crâmpee de constelaţii îngheţate,
Rãzbit de amintiri pe-alee şi culegând singurãtate.
Un fulg desprins din amintire? O rugã tristã? Un dor mut?
N-am observat cã peste fire un giulgiu alb cãdea tãcut.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
mi-a placut poezia, m-a impresionat, nu pot sa fiu decat sincera si sa te felicit pentru ca meriti, chiar meriti. felicitari dorian!
