Mã urmãreşte-adesea din visele albastre
Un rãsãrit de lunã din apele sihastre
Opus alunecãrii apusului de soare
În stepa nesfârşitã, de gânduri cãlãtoare...
Imagine ce creşte, imagine ce moare,
Fãrâmã de poveste, pe ţãrm uitat de mare,
Scãldatã-n tinereţe, iubire, bucurie,
Când fremâtam de viaţã stãpâni pe veşnicie...
Prea plini, uimiţi de luna nãscutã-n noi şi zare
Din rugul de speranţe, din unda mişcãtoare,
Din marea de iubire eternã în chemare,
Ne-am rostuit fiinţa, tacitã-ngemãnare
În drumul lin spre stele, în patima calinã
Sub binecuvântare de aripã divinã.
..................................................................
Miracol sau legendã, un rãsãrit de lunã
Când soarele apune cu razele-n cununã,
Când tinereţea noastrã-i un vis pierdut în zare,
Albastru precum marea, care i-a dat crezare.
Ceva ne mai uneşte? Acum suntem departe,
Un soare şi o lunã şi-o ‘’mare’’ ce-i desparte.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
A fost odata ca niciodata, a fost o dragoste frumoasa dar neamplinita...
si daca n-ar fi fost rasaritul, si daca apusul nu l-ai fi cunoscut ai mai fi scris oare aceste versuri? meditatie frumoasa am gasit in versurile tale. cu drag.
"Un soare şi o lunã şi-o '’mare’’ ce-i desparte."
Si care, totusi, ii tine aproape
Superbe versuri. Felicitari.
Si eu am fost fascinata de imaginea soarelui si a lunii ce s-au aratat pe cer in acelas timp, cand luna rasarea si soarele apunea. Poate e un exemplu, cand femeia rasare, barbatul trebuie sa apuna si viceversa. Supusi unul altuia, pe rand, astfel fiecare va avea loc pentru a fi. Cu o mare de iubire ce-i desparte si-i tine aproape.
