Pãrea o zi de sâmbãtã obişnuitã dintr-un început timpuriu de primãvarã. Cer copleşit de nori cenuşii plictisiţi parcã sã mai ude un pãmânt saturat de apã. Magazinele de lângã Teatrul Naţional absorbeau mare parte dintre trecãtorii prezenţi în piaţa centralã a oraşului. Oameni cu înfãţişãri felurite, de condiţie diferitã, dar parcã cu un numitor comun în privirile preocupate: grija. Sau era doar o simplã impresie. Câţiva tineri au destrãmat-o ieşind bine dispuşi din magazin, glumind şi râzând cu detaşarea tinereţii. Dãdeau o parte din prospeţimea vârstei lor zilei mohorâte, celor din jur, care erau disponibili sã o primeascã.
Am auzit glasul unui pescãruş, de undeva de sus, dinspre Palatul Culturii. Pasãre cu asocieri controversate, prezenţã nefireascã în centrul acestui oraş din mijlocul Ardealului. I-a rãspuns un altul probabil perechea şi mã gândeam la misterul prezenţei lor aici. Am auzit despre oportunismul lor vecin cu hoţia şi i-am surprins privirile insistent-cercetãtoare în timp ce plana deasupra la micã distanţã. A dispãrut. L-a fãcut uitat zgomotul neîncetat al maşinilor, forfota şi glasul trecãtorilor. A urmat o perioadã de amorţealã, teatrul parcã s-a închis în sine, meditând la spectacolele de pe afişe, iar magazinele apãreau cu geamurile lor mari asemeni unei mirãri naţionale, imobile în faţa abundenţei de mãrfuri.
Apoi ceva a scuturat monotonia. Un copil zdrenţãros, murdar, cu priviri furişate, atitudine furişatã, s-a strecurat în magazin. L-a urmat un altul dupã puţin timp. Aceeaşi furişare, aceeaşi imagine murdarã, sãrãcãcioasã. Probabil vor sã cerşeascã, mã gândeam sau...O femeie fãrã vârstã, cu o scurtã, blugi şi încãlţãminte ponosite a aparut de nicãieri. Dar pe lângã furişare i-am citit în privire şi hãituirea. Era maturã, a avut timp probabil sã afle ce înseamnã hãituirea. De foame, griji, intemperii, nesiguranţã, etc.Dar cea mai aprigã, hãituirea din partea semenilor ei.
În fugã a intrat în galeriile cu mãrfuri, fãrã sã zãboveascã prea mult, a reapãrut tot în grabã împreunã cu cei doi copii. Aceeaşi furişare din priviri, amestecatã cu impresia de animal hãituit, îi stãpânea acum pe toţi trei. Câteva şoapte printre mişcãri repezite şi...au dispãrut.
Prezenţa neobişnuitã, acea atitudine de animal încolţit, privirile neliniştite, furişate, iscoditoare, neîncrezãtoare, încã persistau în aburul de voci şi trupuri reprezentând firescul civilizaţiei. O civilizaţie cu obrazul zgâriat de rodul propriei nepãsãri.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Multumesc foarte mult! Poate cu mai multe flori se face...primavara.
Realitati triste pe care le intalnim din ce in ce mai des in societatea noastra. Untablou bine zugravit intr-un episod cu o tema care chiar trebuie sa ne dea de gandit.
Cea mai groaznicã şi cea mai penibilã atitudine a omului este indiferenţa în faţa celor aflaţi la necaz. Am observat ca multe dintre textele postate de tine au în centru aspecte sociale ale cotidianului românesc şi acest lucru mã bucurã pentru cã este nevoie (din pãcate) de unii oameni care sã ne tragã de mânecã uneori pentru a ne aduce aminte cã suntem oameni (deşi ar fi firesc sã ştim şi sã ne purtãm ca atare). Acest text dã de gândit şi de meditat la ce înseamnã a fii OM.
