Mã aflam în Deltã,pe marginea unui canal aproape de Comuna Sf. Gheorghe.Stuf pe margini,iar o vegetatie feluritã acoperea o parte din luciul apei.Ştiucile trãgeau şi nu prea,dar mã bucuram de limpezimea acelei dupã-amieze de noiembrie însoţitã de glasul monoton şi liniştit al mãrii,întrerupt când şi când de cel al înaripatelor cãlãtoare.Soarele blând transformase împrejurimile într-o imagine aurie brãzdatã de funigei alb-mãtãsoşi insistenţi şi neastâmpãraţi.De dupã un pâlc de sfut se auzi o bãtaie şuieratã de aripi şi douã lebede minunate,albe,aristocrate,încreţirã suprafaţa apei.Îşi arcuiau graţios gâturile într-un joc a cãrui semnificaţie era ştiutã doar de ele.M-au observat şi s-au retras discret spre celãlalt capãt al canalului.Priveam,ascultam,asimilam.Atâta armonie,atâta împãcare,timpul se scurgea cu un alt rost decât cel din oraşul aglomerat pe care-l lãsasem dincolo de munţi,în Ardeal.Apoi rânduiala celor amintite a fost spartã brusc.Un bãrbat şi o femeie se legãnau bãtrâneşte în mers spre mine pe digul dinspre sat.Amândoi purtau câte o undiţã într-o mânã,iar cu cealaltã stãpâneau cu greutate un nepot mãrunţel şi guraliv.Când ajunserã în dreptul meu salutarã,iar bunica cu mersul legãnat îşi continuã drumul,pe când bunicul schimbã câteva impresii pescãreşti cu mine.În tot acest timp ghemotocului de energie,adicã nepotului,îi turuia gura întruna.Vroia sã ştie cu ce pescuiesc,dacã am prins ceva,dacã viermişorul pe care îl ţinea cu grijã într-o cutie este bun ca momealã,etc.Bunicul zâmbea,voinic,rãbdãtor,cu un glas sonor molcomit de dragostea ce rãzbãtea pentru acel ghemotoc vorbitor.S-au îndepãrtat,treptat glasurile lor amestecate s-au pierdut dupã perdeaua de stuf.Iarãşi linişte şi câte o ştiucã nerãbdãtoare sã mã cunoascã.
Soarele era aproape de linia orizontului portocaliu,vântul parcã mai contenise,iar cerul se întindea albastru spre zãrile largi,de la marea liniştitã pânã la stuful nesfârşit strâpuns ici,colo de ramurile sãlciilor golaşe.Şi iatã,din nou glasurile cunoscute.Se întorceau bunica,bunicul şi nepotul sporovãitor.Au ajuns aproape de mine şi deodatã toatã armonia a dispãrut când o încâlcealã de nedescris s-a format pe undiţa bãtrânului,care neinspirat o împrumutase gerului nepot.Sã te ţii plâns când bunicul puţin iritat a încercat sã-şi recupereze undiţa.Printre lacrimi şi sughiţuri am auzit urmãtorul dialog:
-Hai,gata nu mai plânge,o rezolvãm noi!
-Hîîî!
-Gata!De ce plângi acum?
-Pentru cã ai sã mã baţi.
-Nu te bat.
-Hîîî!
-Acum de ce plângi?
-Pentru cã ai sã mã cerţi.
-Nu te cert.
-Hîîî!
-Acum de ce plângi?
-Pentru cã eşti supãrat pe mine.
-Nu sunt supãrat.
-Hîîî!
Şi tot aşa,temeri nãscocite şi infirmãri blajine...
S-au îndepãrtat la fel de legãnat cum au apãrut,scâncetele copilului amestecându-se cu glasul îngãduitor-amuzat al bunicului şi câte o mângâiere venitã din partea bunicii.Îi priveam cum se pierd încet,încet spre sat pe digul prãfuit.Dupã o vreme eu nu i-am mai auzit şi poate doar vechiul dig le-a pãstrat povestea buclucaşã,pe când seara lãsa cortina peste o scenã animatã de simplitate şi viaţã.
Mi-a placut mult aceasta povestioara amuzanta si educativa, zic eu. Fata de copii trebuie sa fim blanzi, intelegatori, chiar daca uneori pare greu si sa ne aducem aminte ca si noi am fost odata ca ei, la fel de buclucasi. Peisajul descris pare un tablou viu.
