Era ca o boare,blânda şi discretã.Bunicul îi spunea Eleonora,eu doar bunica.Îi simţeam prezenţa în toatã casa aceea micã şi înconjuratã de verdeaţã,în curtea umbritã de mai mulţi tei,unde o aşteptau cu rãbdare şi recunoştinţã gãiniile şi puii,în grãdina plinã de zarzavaturi.Casa era micã,aşa cum am spus,cu odãi rãcoroase,aer mereu împrospãtat prin geamurile întredeschise care lãsau sã pãtrundã parfumul floriilor nenumãrate din ghivece ori straturi.Ei,dar cãmara!aici era un adevãrat univers de arome şi culori.Univers pe care încercam sã-l descopãr cât mai des,zãbovind la borcanele cu dulceaţã ori compot.Bunica mã înconjura cu multã dragoste,nu agresiv,ci delicat,armonios,fãcându-mã sã mã simt mereu în largul meu.Îmi plãcea sã o urmãresc în bucãtãrie,de pe un scãunel aşezat lângã fereastrã,fãrã a-i sta în cale,harnicã şi eficientã,mereu cu un zâmbet cald,ocrotitor şi plin de înţelegere.Aşteptam sã-mi povesteascã.Orice.Glasul depãna blând în timp ce mâinile trebãluiau cu hãrnicie.Îmi arãta tot felul de mici secrete din bucãtãrie.Odatã m-am ars la un deget,a amestecat repede o linguriţã de bicarbonat de sodiu într-un pahar cu apã şi mi-a înmuiat degetul în acesta.Durerea a dispãrut miraculos.Din cauza soluţiei sau mai degrabã din cauza încrederi cu care o priveam în ochi?Mã stimula mereu,tãiam zarzavatul câteodata sau mã lãsa sã curãţ porcuşorii prinşi în lacurile din preajmã.Aici era o altã poveste.Dupã ce treburile casei erau în bunã orânduialã,îmi fãcea hatârul şi mergeam la pescuit pe lacuri.Nu mã mai sãturam de frumuseţea acelor ochiuri de apã neîngrijite,dar pe care natura le-a complectat cu papurã,stuf,sãlcii mlãdioase şi multã rãcoare.Cei câţiva peştisori maronii pe care îi prindeam câteodata sporeau bucuria acelor momente.
Apoi dupa-amiezele când trebuia sã dorm mãcar puţin,asta pentru a respecta dorinţa mamei,ne retrãgeam în camera din faţã şi luat in braţe,ascultam câte o poveste spusã neapãrat,poveste care uneori nu se mai termina deoarece bunica aţipea înaintea mea.Atunci stãteam cu ochii în tavan şi cu gânduriile hãt departe...
Alteori nu puteam sã înţeleg de ce aceeaşi poveste era diferitã de la o dupã-amiazã la alta.
Când era vremea cireşelor,mã îndemna sã ies cu o micã cãrãitoare în curte,pe care o agitam cu râvnã lângã bãtrânul cireş al doamnei Hoffen,propietara casei şi în acelaşi timp vecina bunici.Cioriile mã priveau iscoditor la început,apoi ciuguleau mai departe cireşele din vârful înalt al pomului.
Îmi plãceau porumbeii doamne Hoffen,dupã un timp uitam de cârâitoare şi priveam cu drag perechiile care cuibãreau sub streaşina casei.Neputând sã-i am,mã consolam cu câte un pui de gãinã de-al bunici pe care îl purtam în braţe pânã când se lãsa moale sau mã nãpadeau nişte goange mici şi iuţi,transferate de sub penele lui sub hainele mele.
M-am împrietenit cu unii copii din vecini,Mirela,o fetiţã brunetã,frumoasã,cu pãrul lung strâns în coadã,în prezenţa cãreia sufletul îmi era nãpãdit mereu de o cãldurã neobişnuitã şi Licuţã,un bãiat mai mare decât noi,dar vesel şi cu imaginaţie.Erau aproape nelipsiţi de la noi,curtea,grãdina,tãpşanul dinspre linia feratã,fiind locuriile noastre de joacã.Întotdeauna orele petrecute cu ei erau prea puţine,dar chemarea blândã a bunici şi iscusinţa de a arãta cã este şi o zi de mâine mã mulţumeau mai mereu.
Şi acum iatã o zi de mâine fãrã ea.O priveam micã,slabã,parcã chircitã în sicriul de lemn,apãrând prea mare pentru ea,prea dur pentru mine.O priveam şi nu puteam sã fac nimic,o priveam şi mulţimea amintirilor mã copleşea.A trecut în nefiinţã la fel de blând,de discret aşa cum a trãit,lãsând în urmã chipul unei bunici de poveste.
Emoţionant! Adevãrul este cã bunicii au un rol imens în viaţa noastrã, ei nu ne ceartã, ne acoperã orice nãzbâtie am face, ne fac toate poftele. Bunicii sunt speciali. Mi-a plãcut acest fragment care oferã cãldurã şi m-a purtat ptr câteva momente în anii copilãriei.
