De ce seninul zilei
Se grãbeşte spre noaptea cu stele?
De ce cristalinul bucuriei de copil
Poposeşte în amorful maturitãţii
Împovãratã de griji,
Cu unghere malefice,
Poleite de falsul confort
Al împlinirii materiale,
Când firul roşu al destinului
Este atât de fragil pentru fiecare
Iar bucuria de a trãi cu adevãrat
N-o vei cunoaşte niciodatã poate...
Şi atunci de ce mã grãbeşti,
Când existã atâta cunoaştere
De pãtruns
Şi atâta dorinţã de a trãi
În fiecare floare de cireş,
Iar petalele albe care cad
Pe pãmânt nu pot sã acopere
Regretul, aşternut de atâtea mii de ani,
Cã poate ne-am grãbit prea mult!
profunde versurile,inceput stangaci la stilul asta dar sa stii ca imi place cum a iesit, astept noutati si sunt convinsa ca ai sa scrii ceva pe placul meu pentru ca simti intr-un anume fel. ca-ntotdeauna, scuze pentru sinceritate, dar nu obisnuiesc sa perii oamenii chiar daca imi sunt prieteni. cu mare drag.
