Autor:	Diana ( Artemis ) - [ PROZA ]
Titlu:	Revederea

- Alo! Alo! E cineva acolo? - ….. - Alo! - Ah….Bunã, sunt eu. Ah..La mulţi ani! Eu..aş vrea..sper sa ai parte… - Multumesc..Ştiu ca niciodata nu te-ai priceput la urari. - Mai mult sau mai putin. Chiar iţi doresc tot binele. - Destul de greu de crezut cã ai putea fi atât de drãguţa dupa tot ce s-a întamplat… - Nu te-am sunat de ziua ta sã discutãm despre relatia noastrã! - Înteleg. Mã întrebam dacã totuşi ai vrea sã vii. Poate ai sã mã urasti pentru ce voi spune, dar aş vrea sã fii aici.. - Nu ştiu..Am sa ma gândesc, poate vin mai pe searã.Nu-ţi promit nimic. - Ok. Am sã te astept oricum. Mulţumesc pentru telefon! - Nu ai de ce! Vorbim, o aniversare plãcutã. - Merci, sã ştii ca am sa te aştept. Dupã ce am inchis telefonul am inceput sã am din nou sentimentul acela de disperare. Nu ma aşteptam la o invitaţie, nu ştiam daca ar fi bine sã ma duc. Mintea îmi spunea: “stai acasã, uite-te la un film şi nu te mai gandi la el”, iar inima urla în mine: “mama naibii, aţi fost atata timp impreuna, ce-o sã se intample dacã te duci şi-l vezi din nou? Oricum asta iţi doresti!” M-am dus pe balcon, mi-am aprins o ţigara şi am incercat sa nu mã mai gândesc la nimic. La naiba cu toate sentimentele mele. Fluturi în stomac, tremur în maini, suspine pline de amintiri, toate dupa atat de mult timp. Cam asta se intamplã când încerci sa-ţi minti inima. Ştiam foarte bine cã nu am trecut peste tot ce s-a intamplat şi cã nici nu se va întampla prea curand. Am fost dura cu mine, mi-am spus în fiecare dimineaţã “azi n-ai sã plangi, n-are sa-ţi pese, ce e trecut, trecut rãmâne!” Pe cine dracu minţeam? M-aş fi îmbracat şi aş fi plecat în secunda în care m-a invitat. Dar in unele cazuri orgoliul e mai puternic. Pana sã termin ţigara, decizia era deja luatã: ce se mai putea intampla acum? Am sã mã duc, am sã mã port normal, am sã fiu draguţã cu toatã lumea, am sã mã port ca o prietena veche ce vine la petrecere plinã de buna-dispoziţie si umor. Era timpul sã pun punct şi sã merg mai departe. Pe searã am început sã mã aranjez.Nu aveam de gand sã fiu stridentã şi nici sexi. Nu mã duceam intr-o misiune de recucerire şi incercam sã-mi întipãresc foarte bine în minte chestia asta. M-am asezat in faţa oglinzii. Pielea mea pãrea prea albã, ochii mai negrii ca deobicei iar pãrul mai ciufulit decât la ora 6 dimineaţa. În concluzie, aveam de lucru pentru a obţine un aspect plãcut. Dupã ce am rascolit şifonierul de trei ori, m-am machiat si demachiat de 6 ori, dupã ce m-am luptat cu pãrul care nu vroia sã stea in niciun fel mi-am spus: “Poate cã e mai bine sã fiu cât pot de naturalã, nu?”. Zis şi fãcut! O pereche de jeans, o bluzã verde simplã, nu foarte decoltatã, un machiaj la fel de superficial ca cel pe care mi-l fac dimineata, pãrul ciufulit si eram gata! În drumul spre petrecere am încercat cu toate forţele disponibile sã-mi stapânesc emoţia, bucuria, placerea, teama. Am încercat sã recapitulez, in decursul a 6 staţii tot ce fãcusem cu o sãptâmânã in urmã pentru a nu-mi face scenarii in ceea ce-l privea. Când am ajuns acolo, ma simţeam încrezãtoare, puternica şi superbã. Evident, totate astea s-au destrãmat în momentul în care l-am vãzut. Chipul atât de familiar, pãrul brunet, ochii lui atenţi care mã priveau cu o oarecare teamã, buzele care rãmãseserã la fel de senzuale ca dupã ultimul sãrut… toate astea au distrus munca mea psihologicã din ultimele 2 ore. - Bunã! Mã bucur cã te-ai decis sa vi panã la urmã! a spus el, întampinându-mã cu vocea aceea atat de dragã, cea care m-a fãcut sa-mi pierd cumpãtul la telefon. - Bunã! Şi eu mã bucur cã sunt aici..Ce mai faci? - Sunt bine, vad cã şi tu eşti la fel.. - La ce te referi? - Arãţi superb. Mi-a fost d.. - Merci. Hai sã mergem sã luãm ceva de bãut. “Idioatã, idioatã, idioatã! Nu întrerupi omul când e pe punctul de a spune un cuvant care începe cu ‘d’, cel mai probabil ‘dor’. Şi de ce trebuie sã arate atât de bine şi sã-mi mai facã şi complimente?! Ar fi cazul sã mã calmez!!” , şi am oftat adânc. Dupã 2 ore, 3 pahare de vin si o tacere morbidã - Hei, mai vrei un pahar? m-a întrebat uitându-se la paharul lui gol. - Nu, cred cã o sã mã opresc aici, n-aş vrea sã exagerez. - Ţi-e teamã cã vei spune ceva ce nu-ţi doreşti sã aflu? - Cum ar fi..? - Nu ştiu, ziceam aşa.. - Având în vedere cât de mult am vorbit in ultimele 5 minute, adicã deloc, nu cred cã bãutura mi-ar dezmorţi limba cine ştie ce.. - Ştiu doar cã la mine asta se intâmplã..Şi la naiba cã n-am sã mai beau incã un pahar ca sa-ţi spun ce am pe suflet! Instantaneu am simţit cã vreau sã mã aşez jos. Nu aveam chef de celebrele discuţii “Eu am avut dreptate, ba nu, eu!”. Dar nu era numai asta. Pãrea atât de blând, calm si oarecum trist. Mi-aş fi dorit sã-l strâng în braţe puternic, sã-l sãrut şi sã-i spun “Nu mai fi trist puiule, o sã trecem prin toate!” aşa cum obişnuiam sã fac de fiecare datã când aveam probleme. Cât de puternic îmi doream sã mã trezesc dimineaţa în pat lângã el, sã mã ghemuiesc la pieptul lui şi sã stau acolo! Doamne, cât de mult aş fi savurat asta acum! - ..spune… - De când ne-am despãrţit sunt o epava. Nu mã încântã cu nimic sã ies cu Ştefan la o bere, nu sunt fericit nici mãcar când dorm, nu pot sã respir nici când bate vântul afarã şi nu pot sã nu mã gândesc cã tu poate esti undeva cu altul. Altul care ştie sã te aprecieze mai mult decât am fãcut-o eu, altul care ştie sã-ţi asculte problemele şi sã te ajute, altul care e mai bun decât mine in toate! Când te-am vãzut intrând azi în casã mi-am adus aminte de sentimenul pe care l-am avut prima oarã când te-am vãzut. Atât de naturalã, simplã şi frumoasã. Pana şi acum, când stau in faţa ta uitându-mã la chipul tãu nedumerit îmi doresc sã te strâng în braţe şi sã nu-ţi mai dau drumul. Orgoliul meu tâmpit nu m-a lãsat sã-ţi spun pana acum cât de rãu îmi pare pentru toate cãcaturile pe care le-am fãcut. Acum o spun şi o spun din tot sufletul. Dacã ai fi din nou a mea nu ţi-aş mai da drumul! Ok. La asta nu mã asteptam. Sau poate, undeva, asta am sperat. Nu ştiam ce mai simt, nu stiam cum sã reacţionez. Habar nu aveam ce ar trebui sã fac sau sã spun. Raţiunea imi spunea cã ne-am despãrţit cu un motiv iar inima îmi spunea cã motivul acela nu mai conteaza acum. - La naiba, spune ceva! Mãcar dã-mi o plama! Am simţit cum totul parcã se topeşte in jurul meu. Nu am mai putut rezista! Vorbea serios, sincer si pãtrunzãtor. L-am strâns in braţe şi l-am sãrutat. Nu cred ca ar fi existat ceva care in acel moment sã mã facã mai fericita! Îmi trãiam visul pe care îl avusesem in ultimele 4 luni! Începeam chiar sã mã simt ca si cum ar fi fost înca un vis… A doua zi de dimineaţã Am deschis încet ochii. Nu fusese un vis. El era înca acolo, iar braţele mele îi cuprindeau strans mijlocul. Nu m-am întrebat de ce am fãcut ce fãcusem si nici dacã a fost bine. Voi afla trãind clipa!

Nr	Comentarii	Comentatori
1.	M-am regãsit în scrierea ta. Îmi place cum ai surprins lupta între minte şi inimã. Mã bucur cã trãieşti clipa!	Amena
2.	Hei, multumesc mult pentru comment si apreciere.O sa revin si cu alte scrieri. Ma bucur mult ca ti-a placut!	Artemis
3.	cel mai important este sa traiesti clipa, sa faci ceea ce simti, sa nu regreti nimic.reala sau nu, povestea ta e frumoasa, mi-a facut placere sa o citesc.bine ai venit pe cenaclu!	ruddy

[ Comentează! ]

[ Texte ]

[ Autori ]

[ HOME ]