Sunt la biroul meu şi încerc sã citesc ceva dintr-o carte... Fereastra este întredeschisã şi vântul pãtrunde uşor, întorcându-mi paginile. Întorc privirea spre fereastrã, fiindcã vreau sã-l cert. Dar el vrea sã se joace... Simt cum începe sã se distreze, luându-mi firele de pãr, rãsucindu-le şi învârtindu-le. Acum chiar m-am supãrat pe el! Mã ridic de pe scaun şi, vrând sã-l zãresc, sunt uimitã de tabloul pe care l-a pictat afarã minunata toamnã. Cred cã e cea mai frumoasã picturã, în care toamna a colorat bãtrânii copaci în aşteptarea celorlalte anotimpuri.
Cu trunchiurile aplecate, copacii stau de vorbã între ei: îşi povestesc unul celuilalt cum şi-au petrecut vara. De câteva sute de ani îşi tot povestesc, dar n-au terminat încã, mai sunt multe de spus. Privesc trişti cum frunzele alunecã una câte una de pe crengile lor aplecate la pãmânt. Din când în când se mai aude câte un oftat. Unii au poveşti fericite, însã alţii sunt foarte supãraţi, ca şi noi, oamenii. Un pui de tei stã lipit de mama lui şi o tot întreabã dacã şi el va rãmâne fãrã frumoasa hãinuţã pe care a primit-o anul acesta. Plângând, se întreabã cum va fi iarna care urmeazã, pentru cã a auzit despre ea doar lucruri urâte.
Pãsãrile ţipã şi se strâng la un loc, în cârduri mari, fãcând cerul sã devinã întunecat. Se strigã unele pe altele, adunându-se, fiindcã trebuie sã plece în alte locuri, spre alte ţãri şi mãri, unde este mai cald. Le va fi foarte dor de casele pe care le lasã aici, dar nu pot rãmâne. Geroasa iarnã le va face viaţa grea şi nu vor rezistã. Copilaşii lor trebuie sã fie îngrijiţi şi ocrotiţi, iar ele ştiu bine asta. De aceea îşi iau rãmas bun, coborând spre pãmânt şi ridicându-se spre cer, toate deodatã. Nu mai privesc în urma lor, fiindcã le este foarte greu sã se despartã de locurile acelea în care au poposit de astã primãvarã.
Sprijinit de trunchiul unui copac, o ursoaicã urs se gândeşte cã a venit timpul sã-şi caute un bârlog. Va trebui sã stea ascunsã mult timp de acum încolo. Puii ei au crescut, ei şi-au gãsit deja un loc unde sã hiberneze. Ursoaicei nu-i prea place cã trebuie sã stea fãrã puii ei, dar ştie cã altfel nu se poate. Vor trece lunile şi se vor revedea. Mai mare va fi bucuria lor dupã aşa o lungã despãrţire!
Cerul se întunecã şi norii negri anunţã cã vine ploaia. Aşa îi place toamnei, sã ne arate cã ea a devenit stãpânã pe aici. Pe cer zãresc fel şi fel de forme ciudate: cãluţi înaripaţi, prinţese zâmbitoare, zmei fioroşi. Când norii se mişcã în drumul lor, formele nu mai sunt la fel, se împrãştie sau devin altceva.
Grãbiţi, norii încep sã stropeascã pãmântul cu picãturi mari şi reci de ploaie. Vântul începe şi el sã se joace din nou, ia frunzele cãzute şi le împrãştie, le rostogoleşte, purtându-le dintr-o parte în alta. Îi place sã alerge printre copaci, sã le mişte crengile, sau sã le desprindã frunzele, sã se ascundã dupã vreo casã şi dupã aceea sã reaparã iar... El pare a fi cel mai neliniştit fenomen al naturii: niciodatã nu ştii când apare!
Dintre toate vietãţile pe care le-am vãzut mai devreme în acest minunat tablou nu a mai rãmas niciuna. Fiecare şi-a gãsit un adãpost pe undeva, pânã va trece ploaia. Dupã aceea, totul va fi din nou la fel.
Privind atentã, vãd cã din scorbura unui copac mã priveşte cu ochişori mici, o veveriţã. Cred cã e nedumeritã, de ce e atâta gãlãgie? Cred cã animalelor pãdurii le-ar trebui umbrele şi pelerine de ploaie, aşa cum avem noi, oamenii. Atunci n-ar mai trebui sã stea ascunse atâta timp în adãposturi. Mã voi mai gândi la asta şi, dacã voi putea, le voi ajuta.
Şi în sufletul meu, uneori, toamna face schimbãri. Numai cã mie nu-mi trebuie umbrelã când plouã acolo la mine. Eu ştiu cã dupã ce vine ploaia, apare soarele, de aceea aştept mereu sã vinã vremea bunã. Fiecare dintre noi trebuie sã ştie asta!
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Vezi ce frumoasa e literatura? Poti sa si pictezi cu ajutorul cuvintelor.
