Cele unsprezece personaje aveau în comun masa care si ea era o
improvizatie: o foaie groasa din stiplex, neagrã, asezatã pe
trei cuburi din scândurã, vopsite în alb. Paharele cu vodcã
erau secretul acelor conversatii în care insistenta unei idei
venea de oriunde, fãrã sã pãstreze caracterul realitãtii ce i-
a fost centru; un mozaic unde fumul de tigarã era rupt de
ritmul vântului de afarã; un mic atelier al extazului pentru
lumea boemã care se leapãdã în felul acesta de himera
absolutului. În paradisul imediat, patru tineri îsi vãd de
cãrtile lor; stiu cã jocul lor este sincer, atitudinea lor
pare o confesiune obiectivã. Ei sunt cei care ne-au umplut
paharele, ne-au ales muzica pentru a remedia eventualele
tãceri si acum îsi împart cãrtile de joc într-un fel interzis
nouã; râsul lor mã întoarce pe dos.
Dincoace are loc o permanentã exterminare, totul în numele
cuvântului.
Din fundal sunt privitã cu o dulce cruzime, ceea ce mã face sã
mã îndoiesc de mine însãmi, însã orice spectacol este creat
pentru a avea succes.
Primul personaj, desi are nebunia dezlãntuitului, pãrea înecat
în el însusi, al doilea personaj era legat cu lanturi de
legile universului si repeta întruna: eleonora, eveline, eva…
si alte nume supranaturale pentru el, al treilea avea
amãrãciunea labirintului si sarcasmul nesinceritãtii, al
patrulea avea curajul automatismului, ceea ce a dus la cea mai
lungã conversatie, al cincilea personaj avea voiosia
suspinului, al saselea, gratia dualismului, al saptelea
personaj eram eu, derutatã de forta limbajului fãrã
împãrtãsire, inspirându-mã din tenebrele lui, al optulea avea
o intensitate anormalã a rãbdãrii ce-i provoca rãbufniri
delirante ale judecãtii fãrã valoare, al noulea personaj era
chiar mãsura vidului sau partea lui importantã, al zecelea
personaj nu venise, eram tot eu, o interpretare a mea, o
aventurã a eului.
Al unsprezecelea personaj era Nichita, cel care nu a avut
nevoie niciodatã de atâtia discipoli; el era doar fascinant si
trebuia sã-si exerseze fascinatia.
RATATUL
Îmi este imposibil sã scrutez acest ins care detine, printr-un
esec al hazardului, asul succesului. Locuim pe aceeasi stradã;
unele pietre pãstreazã si urmele mele si urmele lui, fãrã sã
fie diferit obosite. Când ne întâlnim se vede clar cã nu am
aptitudinea de a-i tulbura discursul înflorit care bate
câmpii, unde si gestica parcã scuipã. Ceea ce este sigur este
cã de fiecare datã, totul se întâmpinã în preajma aceluiasi
copac uscat care mã nãpãdeste cu crengile lui arcuite într-un
fel de putredã întrebare. Adesea mã despart de el zdrucinatã
de vid, deposedatã de greutatea unei certitudini si starea
asta este atotcuprinzãtoare, pentru un timp. În orice caz, nu
mi-e deloc usor sã-mi revin. Cred cã este o eroare sã întâlnim
oameni de la care nu putem învãta decât o suferintã strãinã de
noi; suferinta, mai ales, trebuie sã aibã tendinta esentei
noastre. Impulsul care m-a dus la usa lui, chiar în aceeasi
searã, era mai tainic si mai însemnat decât ignoranta
curiozitãtii.
Dupã onorarea formalitãtilor specifice vizitelor neanuntate,
am strãbãtut un coridor cu luminã violentã, deschizând mai
multe usi, cu sentimentul cã trec granita unui pericol, pentru
a ajunge în pacea cenusie a bibliotecii: am fost dirijatã
cãtre raftul din mijloc, de sub o altã cupolã de titluri, unde
mãrturii ale cuvintelor anapoda erau exilate într-un sir de
volume al cãror autor avea în priviri ordinul ce-mi interzicea
orice întrebare.
