Desăvîrşirea părinţilor nu îmi mai este scut,
în sălbăticia neîmplinirilor,
nici tristeţe străpunsă de raze.
Mama mi-a strîns răcoarea plînsului de nou născut,
mama mea care a asfinţit în mine
şi mi-a lăsat rochia ei cu fluturi albi
ce se desprind noaptea şi fac vîrtej în jurul lunii.
Mama mea care nu şi-a potolit fericirea,
mult prea tînără!
Porţi grele ale tainei fără leac
s-au izbit de ultimul ei zîmbet,
în aburul verii,
de palmele ei fluturate, în prăpădul bunului-rămas.
Îndrăgostită a rămas mama mea
de grădina zîmbetului meu,
un firicel din glasul ei mai stăruie
printre tufele de regina nopţii.
Port doliu după îmbrăţişarea tatălui
care e mereu grăbită,
mereu scuturată de vînt, inima.
