Ceea ce oglinzile au închis în ele, dupã ce au
eliberat o stare neutrã a imaginii, se pare cã a invadat
adâncimile cetii. Fãrã a avea indiferanta oglinzii, ceata
înainteazã acele impresii ale obiectelor care inspirã emotii,
pe mãsurã ce ne apropiem de mãstile ei.
Desi ne numãrãm pasii, nãvala emotiilor ne face sã
suportãm cu greu un drum atât de lung. Pentru o mai mare
îndrãznealã, coborâm valea slujiti de o cãlãuzã care, fãrã sã
ne oprim, ne anuntã cã nu existã drum neumblat de ea nici
chiar în viitor; tonul folosit este insurmontabil si nu avem
de unde sã stim dacã trufia ei sau autoritatea ei ne-a nãucit.
Treptat, începem sã ne deosebim unii de altii dupã
echivocul flecãrelilor si balamucul melancoliei. Un întreg
arsenal al prudentei se aflã în gratia celui ales sã ne
cãlãuzeascã; sunt lucruri care seamanã cu oglinzile.
Mã uit la femeia care îsi duce copilul în brate si la
bãrbatul ei cu celãlalt copil asezat pe umeri. Tãcerea lor nu
seamãnã cu nimic, e un eveniment al tristetii, si plânsul
micutului mã face sã mã gândesc la mesajul închis într-o
sticlã aruncatã în valuri.
Cel dintâi care va ajunge, va deveni el însusi cãlãuzã
si nici o cale strãbãtutã nu e un vas gol.
