Toate lucrurile au o tendintã spre ele însele, trebuie
doar sã ajungem la ele, trebuie doar sã ajungem la ea;
îmbãrbãtati de teama de-a n-o urma niciodatã, de stinghereala
senzatiilor de gol definitiv, de judecãtile detasate ei -
deseuri ale minţii noastre obisnuitã sã se manifeste suveran.
Urcam scãrile fãrã sã bãinuiesc acreala fotoliilor din
sala de asteptare, a afiselor coplesitoare cu efecte
anestezice asupra simtirii originale, a usilor închise spre a
reînvia emotii nocive. Viciul timpului de-a nu se repeta m-a
împovãrat si secãtuit deopotrivã. Stim ce anume a fost nimicit
prin dinamismul tãcerii si nu putem sã abdicãm , nu avem
vointa înstrãinãrii de ceea ce ar fi putut fi si poate de
aceea falsitatea agreseazã ceea ce este înlesnit gândirii. Se
poate întâmpla ca în aceastã salã altcineva sã tulbure
entuziasmul ce întârzie trãirile fãptuite si-n care m-am
pierdut. Nimic nu mã ajutã sã plec din acest loc încredintat
descompunerii. Acel altcineva a început sã se descrie printr-o
deviere a întelegerii mele, sã epuizeze imaginatia funestã
prin excesele ei, sã mã convingã cã este singurul usor de
gãsit. El îmi este inutil desi stiu cã tot ce am fãcut este sã
urc scãrile pentru a ajunge în sala de asteptare, unde afisele
umilitoare sunt improvizatii a tot ce am spus când nimic nu
aveam de spus.
