Urme de labe de cîine însîngerate, pe asfalt, pînă la gardul
viu.
Aceleaşi urme cînd scriu şi acelaşi refuz de a mă salva de
tăişul amărăciunii, de prizonieratul unui zbucium neînsufleţit.
Halucinaţia e mai teribilă şi înăreşte realul ce ne
supraveghează din lăuntric – ea este însuşi misterul pe care-l
trădăm.
Îmi ajunge hoitul imaginaţiei, umflîndu-se în arabescurile
însîngerate!
Şi dacă mi-aş fi amintit de fuga îngrozită a lui
Cioran-copil, la Răşinari, după întîlnirea, în munţi, cu un
cîine legat de mult timp de un arbore, cîine care deşi golit de
viaţă, de putinţa de a se bucura la vederea lui, stătea în
picioare... dacă mi-aş fi amintit aş fi aflat cît de repede
poate fi stîlcită o impresie.
Cînd eram copil fugeam de ceea ce era evident, acum fug de
ceea ce este neevident – altfel devenim imprecişi, mereu la
voia imposturii.
Tu ţi-ai construit fundătura într-un fel impresionant.
Fundătura este un loc ca toate celelalte, care s-ar
deschide uşor dacă nu te-ai învîrti în umbra celor pe care
le-ai stăpînit cîndva – drumul este întrerupt de robusteţea
greşelilor mai vechi şi inexpresive încă.
Nu ştiu dacă injuriile în care excelezi acum mi-au sugerat
asta sau urmele de sînge pe asfalt şi dispreţul metalic gravat
pe botul maşinii tale, ori poate hohotul gardului viu,
îndreptat ca o armă înspre mine.
Un răsunet al remuşcării mototolite se încrucişează cu
prima frază pe care o scrii pentru ziarul de dimineaţă, dar
numai o secundă.
Citesc rubrica, jumătate în glumă-jumătate în serios, pentru
a descoperi acea secundă.
Acum fundătura duce la un gard viu, de un verde mîhnit, şi,
mai ales, la locul de unde ai plecat.
