EXPRIMAREA SPIRITULUI
După dialogurile cu Petre Ţuţea (,,Templul’’ şi ,,Misterul
Creaţiei’’, din volumul Între Dumnezeu şi Neamul Meu, Editura
Anastasia, 1992) şi apariţia celor două cărţi de poezie (
Dulcele timp pentru răpunerea răilor, Editura Alma, 1997, si
Frumosul măturător al băilor, Fundatia culturală Antares,
2002), Iulian Grigoriu ne surprinde cu un roman, al cărui
titlu pare, cel puţin, bizar: Cu Wittgenstein la mînăstire.
Ce sanse poti sa aduci unei carti uimitoare cind tu,
teoreticianul ei, cheltui un efort fragmentat de acel adversar
agresiv, anonimatul? Din acest punct de vedere ar trebui
acaparata de critica de notorietate, sau, cel putin, cu
ramificatii intr-o imagine deja conturata. Si totusi,
referintele oricui se manifesta pe fundalul culturii
absorbite, functie ce probeaza discernamintul oricarei
evaluari. Insusi autorul ei, in prefata, intinde acele retele
care limiteaza cuceririle estetice: ,,totusi, in spatiul
psihic al unei carti, sunt convins ca nu se poate intampla
mare lucru: doar ca timpul poate fi stapanit printr-o anume
forma de virtualitate".
De ce, Cu Wittgenstein la manastire? Nu este vorba de un
decorativism al titlului, exploatat din biografia lui
Wittgenstein, ci de expresia unei relatii, posibila in spirit,
neconditionata de acea crispare din instantaneele realitatii.
Cel putin, imi aliez afirmatia lui Wittgenstein : ,,ceea ce
poate fi gindit este si posibil". Iulian Grigoriu descrie, cu
acuitatea limbajului febril, peisajul intim al spiritului
exaltat si agresat de instrainarea sensurilor lumii. Un
asemenea transfer, de tonuri si atitudine, dinspre un material
cu o geometrie vibratila cum este spiritul, nu poate fi
realizat decit daca stapinesti cu severitate armoniile si
dizarmoniile lui, ca pe un spatiu palpabil. Cheia cartii este
tocmai aceasta: aducerea spiritului in figurativ! Cartea este
organizata pe un singur flux al limbajului, cu articulatii
clare, asimilabile unor forme organice. In subsidiar,
formulele si reprezentarile grafice reiau, din perspectiva
logico-matematica, practica demonstratiei. Iulian Grigoriu
dispune de resursele propriei identitati, lucru ce nu ii este
strain: ,,scrierea cea buna rezona cu un nous, un logos, dar
si si cu o anumita substanta care se definea prin puterea ei
de transmutatie, prin posibilitatea depasirii oricarei
dualitati; momentul initial era bivalent, lupta dintre rau si
bine se complica pe parcurs, se ramifica la nesfarsit si, pe
aceeasi cale pe care se pierduse, subiectul putea fi ulterior
recuperat". Plenitudinea frazarii este sustinuta de precizia
expresivitatii, de o intindere circulara a structurii
narative, de un contur dinamic emotional si de exteriorizarea
coordonatelor semnificantului. Mai precis, exista o profunzime
nativa a limbajului, fara abstractizari si codificari latente,
al carei mobil este relevat de autor: ,,Pentru a escamota
gradina, vizibilul, arbitrarul, consideram ca faptele logicii
mi-ar fi fost de ajuns: as descoperi chiar lumea bine
exprimata. As gasi totodata si lumile care, fara sa fie reale,
decurg independent, ca si cum , o data cu firul, as infasura
labirintul: perpetuarea logica a unui posibil, prin aplicarea
succesiva si adecvata a unui operator special, o data si inca
o data, fara sa am constiinta acestei amplificari, ca intr-o
mecanica divina de depasire a barierelor". Pe de alta parte,
exilului interpus de reformarea eului creator vizavi de un
model, care este aici, in principal, Wittgenstein, i se
descopera atit perioada lui de martiriu cit si pe aceea a
retragerii, a despartirii chiar, de el. Tensiunea cartii se
manifesta si in momentele de scufundare paroxistica in tacerea
incurabila aflata in reziduurile fiecarei idei care se catara
pe un inteles ce nu va duce niciodata la cunoasterea
absoluta: ,,Miscand firele potrivite, plasa se limpezea,
disparand zonele prolixe, fara ca senzatia de inedit sa
slabeasca ─ dar, in orice situatie, persista impresia ca nu
facem decat sa complicam ceva pana atunci foarte clar,
prestabilit si infailibil, de parca ne-am fi miscat pe un
teritoriu minat". Structurata pe capitole, al caror titlu
secreta tematici interactive ce nu o deformeaza pe cea majora,
si, desi in cadenta romanului eseistic de factura logico-
filozofica, printr-o anume vioiciune a plasmuirii, eliberata
de norme prestabilite, isi poate schimba locul oricind, dupa
chipul cititorului. Capitolele de care vorbeam au in ele
ordinea treptelor spre Copacul Cunoasterii: In Gradina cu W,
Subtilii, Hazardul, Propozitia 8, Monstrul Rational,
Hieroglifa I (II,III, IV, V, VI), Logica naturala, Scara,
Instrumentar, Jocul Sforilor, Floarea logicii, Substanta
Lumii, Exploatarea sublima, Atelierele de chihlimbar si
Furtuna. Toata schelaria spatiala (in special, Gradina si
Copacul Cunoasterii), prin intermediul careia spiritul poate
fi reconstituit obiectual, amintesc de indrazneala in
simbolistica fantastica a lui Kafka, Orwell sau Dino Buzzati,
insa se desparte de acestia printr-un exces de convertire a
unui realism vizionar, mai elocvent decit insasi realul: ,,…
felul in care era ascunsa gradina avea legatura cu
posibilitatea rasucirii unui corp in patru dimensiuni: in
acelasi timp, fenomenul putea sa aiba loc in constiinta. Erau
doua miscari: una a ideii, a ratiunii, alta a practicii".
Epica configurarii personajelor descrie un perimetru viguros,
alcatuit dintr-un repertoriu de tehnici, de la reprezentarea
fizica, morala, psihologica (Initiatul, W, Monstrul Rational)
pina la inlocuirea manifestarii cu chip prin manifestarea doar
ca vointa: ,,Gradinarul gasise calea de a active plantele din
interior, de parca ar fi ingrijit o alta gradina, a cauzelor
nevazute, in care se retragea atunci cand disparea la poalele
muntelui dinspre nord’’.
W este un personaj plauzibil, recognoscibil staturii
spirituale a lui Wittgenstein , insa neatins de rigorile
conciziei excesive si de inabordarea sistematica si
demonstrativa a ideilor, aflate in Tractatus. In primele
capitole este reactivata (din Tractatus) ideea proiectiei
neaccidentale a lumii, in limbaj, neaccidentala in sensul de
desfasurare a acelui fascicol de semne cu inteles, deci cu
sens si, intrinsec, creativ ─ uzand de actele demonstratiei
logico-filozofice ─ accentuata de hazardul care ,,nu era
absenta legii, a ordinii, ci chiar existenta, cu momentele
sale de continuitate si discontinuitate, logica strivita intre
limitele puterii noastre de previziune, acea punte intre
evenimente care n-au nici o legatura logica". Calea spre
Adevar este asigurata de Gradinar, de mesagerii vizibili, de
Subtili, de invingerea dar si de ,,aflarea’’ Monstrului
Rational insa este deschisa de chemarile
interioare: ,,...simteam ca imi cresc blana, si gheare, si bot
de caine sub luna enorma…am auzit un latrat salvator’’. Dar
orice Cale se dovedeste a fi sensul acoperit de semne
intraductibile. Hieroglifa este o demonstratie virtuoasa a
elasticitatii formularilor propozitionale, modulate pe
tendintele noastre de a clasifica in adevarat sau fals, in
bine si rau, in cauza si efect, vinind un absolut incert care
nu poate surprinde substanta faptului: ,,Reprezentarea
invelisului semintei logice mai arata ca descrierea
simultaneitatii consuma un maxim posibil de spatiu, un
recipient posibil cu toate traiectoriile inauntru". Din Logica
naturala, Scara, Instrumentar, Jocul Sforilor si Floarea
logicii aflam imperfectiunile ,,instrumentariilor’’ care
puneau in miscare motoarele gindirii spre a defini traiectorii
care se impotmoleau in lumea ,, nevazuta" unde ,,era
imposibil de gandit, fiindca nu exista principii clare ale
imaginarului, acesta este dedus pe seama unei simple analogii
sau pe seama unei echivalente". In Substanta Lumii,
Exploatarea sublima si Atelierele de chihlimbar autorul
reaseaza in tiparul divinului tot ceea ce s-a pierdut prin
muncile discursive ale spiritului, rasplatit doar prin ,,…acel
cuvint rostit in locul in care devine fapta". Explorarea
neputintei spirituale este conditionata de doua bariere
cardinale, Sudul si Nordul, limita descendenta si limita
ascendenta, atingerea in treacat a Nordului provocind o
adevarata furtuna in W, ce distruge Gradina dar nu si
tendinta de a o cauta , pentru tot restul timpului: ,,Simteam,
ca si altadata, ca vantul acesta vrea sa spuna ceva: era un
vant care pornea dintr-o anumita stare a constiintei".
Romanul Cu Wittgenstein la manastire este o ,,prezenta’’
remarcabila ce tulbura si inalta spatiul ascuns al fiintarii
spiritului.
Ruxandra Anton
IULIAN GRIGORIU
Cu Wittgenstein la manastire
Editura Paideia, 2003
roman, 139 pagini
Text apărut în ,,Cronica' din martie 2004.
|
