Labirintul pe care nu-l vedem
Aflată la cea de-a doua carte (după debutul cu Poeme în
pierdere, editura Eminescu, 1999), cu un titlu depozitar al
mecanicii poietice ce mobilizează întreaga structură a cărţii
(Singuratatea poartă o pelerină roşie), Ioana Greceanu este
întîmpinată, pe a doua copertă a cărţii, cu o delicateţe
majestuoasă, de Cezar Ivănescu. Deşi limbajul nu se supune
spontaneităţii, fiind provocat de un spirit analitic, ieşirea
din capcanele interiorizării trădează intervenţia inspiraţiei.
Poeta refuză periferiile existenţei cotidiene şi se adînceşte
într-o ,,desfătare ascunsă’’, unde se săvîrşesc ,,sentimente
negre’’ care, transcrise, sint ,,un iad pentru limbă’’ (Vise).
Un patetism fenomenal, organic, lucid, este transferat în
secvenţe, uneori axiomatice (,,Prin poezie mai adînc se
pătrunde în moarte’’- Manevre cu măşti) şi, frecvent, în
principiile pure ale tensiunilor existenţiale..Cu o permanentă
rigurozitate tratează volumele imagistice ale unui spaţiu
interior, rigurozitate ce survine mai mult dintr-o situare în
act, într-un deplin praxis epifanic, exerciţiu ce oferă acces
la emoţie. În mecanica limbajului, funcţia impusă este aceea
de a crea un echilibru între enunţ şi încărcătura sonoră,
limbajul fiind un provizorat ce ipostaziază ,,o imensă
privire’’. De aceea există o economie a rostirii, o
metaforizare a temelor şi mai puţin a cuvîntului static. Sînt
cîteva cuvinte care dau tonul conturului poetic: ochi, sînge,
vis, moarte, piatră, gură, înger, rană, oglindă, noapte,
creier. Alteori imagini brutale, cu o doză de artificiozitate,
stabilesc consecinţele negative pe care orice sincopă
lingvistică le are asupra unei viziuni poetice, de altfel
consistente: ,,fălci funerare în creier’’, ,,groparniţa
minţii’’, ,,şi degetele împuţinate, roşii viermişori’’, ,, sub
scuipatul lumesc, sub limba Ta vastă’’.
Este o lume a stihiilor fiinţei nevăzute care anulează orice
înaintare înspre spaţiile goale interpuse oricărui înţeles,
înspre ,,zidul morţii’’, de netrecut: ,,în curînd toate
gîndurile/ vor fi încolăcite şi inverse/ ca o ploaie urcînd
din/ pămînt către cer/ în curînd/ în ţeasta ta va fi un măcel
(Deasupra acestui hău nevăzut).
Neîncadrabilă poeticii feminine, de partea contemplării
stărilor ucigătoare, pare mai degrabă un Bacovia mobilizat să-
şi aprofundeze spleen-ul, să-l exprime exact, aproape
matematic, departe de simboluri, mai aproape de
hiperbolă: ,,Şi aici o încăpere aproape goală conţinînd/
goliciunile toate şi toate ascunzişurile şi/ omul cu măştile
sale atîrnînd într-o parte/ vorbind cu o voce tot mai stinsă,/
ca pentru sine însuşi,/ un gînd golit de orice înţeles, un
prag/ şi dincolo o altă voce, din ce în ce mai fermă/ şi
dincolo de orice gură/ şi mult mai adînc, deşi nu prea
departe,/ încît auzi cu-adevărat o voce/ de-nceput, o rază în
întunecimea din ureche/ tu, pe jumătate asurzitul al/ jertfei
care în ureche se anunţă (Şi aici o încăpere aproape goală).
Dincolo de cîteva accidentale disjuncţii ale ritmului
impropriu, există o grilă stabilă a stilului, încadrată în
principiul mental potrivit căruia suportul rostirii nu poate
fi despărţit de un dualism nativ şi de un control asupra
conştiinţei artistice: ,,Manevre cu măşti/ în penumbra
rostirii/ sîngele îmbătrînind în cuvinte/ mîna îngropată în
scris/ o altă moarte, un alt manuscris ( Manevre cu
măşti).Poemele ce repertoriază spaţii concrete sau redefinesc
reciprocile aceluiaşi ansamblu de idei, explicitînd obiectiv
exterioarele unor trăiri, parcurg registrul unui discurs
elaborat şi crează un disconfort plinului cărţii: Poate că
totul se petrece într-o arcă, Psalm, Dar clipa cind voi arde,
În purgatoriul din carapace, Vă povestesc acum, Solstiţiu de
vară. Un alt tronson al poeticii folosit de autoare este cel
al poemului epic, revigorat de un climat bidimensional,
exteriorul şi interiorul, şi de contrariiile care se succed
înspre plin şi gol: ,,în penumbra mulţimii, cu nări lacome
sorb/ miasma ei citadină, narcotică, mă las purtat înainte/ mă
obscurizez, sunt doar nişte picioare ce merg’’ (În oraşul cu
mască), ,,Şi eu am călătorit cu trenul de la Moscova la
Petersburg/ o,de-ar fi omul pe măsura evadărilor sale /
călătoria aceasta într-un tunel de năluci/purtînd maladiile
esenţiale: uitarea şi amintirea’’ (Şi eu am călătorit), sau în
Şi după aceea veniră alte zile, Şase sau şapte cai. Poezia
Ioanei Greceanu este un strigăt imanent, ce diferenţiază
gravitaţia sufletului de cea a trupului, înspre ,,voi ce vă
deghizaţi în oameni fericiţi/ precum morţii’’, pentru
că ,,înafară nu e niciodată înăuntru/sunt zei diferiţi’’
(Există fiinţe). Alteori limbajul este un spectru al unor
imagini suprarealiste, de un tragism feroce şi o frumuseţe
insuportabilă: ,,şi tu, ascultînd ca pentru prima oară/
acordurile orgii/ ca şi cînd muzica ar năvăli dintr-un gîtlej
retezat/ odată cu sîngele’’ (ar putea fi citat întreg poemul
Recviem pentru omul din cub), ,,Oricît m-ar împroşca sîngele/n-
am să devin un animal roşu/ deşi uneori mă văd într-un miel/
prin lama cuţitului care-l străpunge/ ruptura lumii este
lipită la loc/ de preaiubitoarea lui limbă/ (N-am să devin un
animal roşu), ,,Singurătatea poartă o pelerină roşie, grea/ n-
o poţi atinge, n-o poţi lovi/ lasă doar urme adînci unde stă/
în care te îngroapă de viu, puţin cîte puţin (Singurătatea
poartă o pelerină roşie). Poemul ,,Aş putea înălţa un oraş
cosmopolit’’ ipostaziază, cu o mare forţă lingvistică,
sonorităţi ale materiei lăuntrice , ,,din adîncul domiciliu
necunoscut al vocilor’’, sublimate de frisonul
inspiraţiei, ,,de limba cruzimii în tot şi în toate’’ şi
încheie spaţiul unei cărţi ce anunţă, fără îndoială, o poetă
de excepţie.
Ruxandra Anton
Ioana Greceanu:
Singurătatea poartă o pelerină roşie, poezii,
Editura Junimea, Iaşi, 2003
Coperta: Clara Aruştei,
Ilustraţia: Rafael, Femeie cu unicorn (aprox. 1505)
Text aparut in ,,Cronica' din mai 2004.
|
