…altã poveste despre zidirea din nisip şi gânduri albastre…
23 de ani, blondã, suplã, pare desprinsã din paginile ,,Cosmopolitan’’ lui. Întradevãr ai ce observa pe dinafarã: ţinutã sport, pãrul lung şi cârlionţat, ochii de un albastru aproape pur, probabil de la excesul de vodkã. Faţa prelungã machiatã cu grijã, sã ascundã ridurile fine, amintire a numeroaselor nopţi albe din ultimii ani, are o strãlucire aparte; emanã o atracţie inexplicabilã, sã fie oare din cauza buzelor arcuite şi pline, cele mai frumoase buze vãzute de mine vreodatã.
Dacã pe un om normal îl bucurã o asemenea apariţie, pe mulţi îi deranjeazã, se simt urâţi sau inferiori. Mihaela trecea nepãsãtoare la gândurile mele ca şi la mai evidentele priviri admirative, insistente şi supãrãtoare a unor mârlani idioţi.
…s-a aşezat pe o bancã sub un cer falnic şi pãrea ruptã de realitate. Adeseori dacã am şti ce se petrece în sufletele persoanelor pe care le invidiem, am mulţumi cerului pentru ceea ce suntem.
Şi totuşi cine era singuratica blondã: ,,o anomalie a naturii’’ cum ar spune un prieten al meu despre o frumuseţe de excepţie, sau o simplã femeie care a îndrãznit sã viseze şi acum a conştientizat structura iluzorie a visului sau şi mai rãu s-a trezit într-un coşmar.
- viaţa mea, totul era banal şi obişnuit, am fost un copil normal, nebunaticã în limite normale, predispusã la o viaţã de ratat. În societatea asta nici n-ai cum sã fi altceva, asta-i tiparul, dacã nu te conformezi…
Şi atunci a apãrut Ovidiu… prima impresie a fost de stranietate, s-a simţit atrasã de acest bãrbat pe care îl simţea din altã lume. Şi acum aude în urechi vorbele lui
- Mihaela, eu am fugit mereu, am fugit de minciunã şi de jegul moral în care se complac toţi. Apoi mi-am construit o lume a mea din vise unde totul e luminos şi pur, unde…
Au trecut zile, sãptãmâni şi el pãrea a o fi uitat. Când se întâlneau, îi zâmbea frumos şi … dispãrea. Mai târziu a înţeles, drumurile lor se încrucişau prea des, era o coincidenţã, era un semn… Au trecut luni, Ovidiu rece şi nepãsãtor ca duşii de pe lume, nimic nu-l supãra, nimic nu-l înveselea; doar când o vedea faţa lui se lumina şi îi zâmbea. Apoi a urmat ceva care a şocat-o:
Era într-un bar înconjuratã de prieteni… Ovidiu a intrat, pãrea acelaşi dar îi simţea tensiunea din suflet, când s-a apropiat şi-a dat seama cã era bãut, în limite normale. S-a aşezat jos, lângã scaunul ei şi a început sã vorbeascã, nu-i pãsa de ceilalţi.
- de ce? N-a ştiut ce sã-i rãspundã deşii intuia ce voia sã spunã; cu douã vorbe a rãscolit-o în asemenea hal…
- de ce purtãm mereu o mascã, de ce ne minţim pe noi şi pe ceilalţi, de ce trebuie sã facem mereu faţã, sã fim tari, de ce?
- pentru cã aşa trebuie, pentru cã asta e viaţa Ovidiu.
Pãrea sã nu o audã.
- mergem înainte, mereu înainte, cazi şi te ridici şi iar cazi şi iar te ridici… dar când cazi şi nu mai ai putere, nu mai poţi sã vrei sã te ridici… atunci…
- atunci te gândeşti la mine, vorbele au scãpat fãrã sã le gândesc.
Şi-a ridicat privirea şi mi-a cãutat ochii.
- tu înţelegi, ştiam cã tu înţelegi… Lia
-nu mã cheamã Lia, eu sunt Mihaela…
-Lia, Lia şi Limir împãrat, tu m-ai trezit la viaţã.., eu te voi scoate din lumea asta murdarã.
Şi-a lipit capul de sânul meu şi n-a mai scos un cuvânt, …apoi, apoi a plecat.
Înainte de cãsãtorie am încercat sã-l trezesc
-Ovi, tu trãieşti în vis, eu nu pot intra în lumea ta, ţi-aş murdãri-o.
-Ai intrat deja Lia, lumea mea e Lia, sufletul meu e Lia, Ovi e Lia…
-Ovi, tu ai un rost în viaţã, simt asta, eu n-aş face decât sã te încurc
-Tu eşti rostul meu, sã am grijã de tine, sã te fac fericitã…
Am început sã-l admir, apoi sã-l iubesc, aproape îl înţelegeam, dar…
-Lia, mi-e fricã, ne scufundãm în banalitate, devenim ca ceilalţi.
Ar fi trebuit sã-l pãrãsesc, dar mi-era prea milã de el. La un moment dat Ovi pãrea sã se retragã din nou în lumea lui… poate ar fi fost mai bine sã o facã.
-Nu pot face asta Lia, de când te-am cunoscut am început sã mor… şi eu merg întotdeauna pânã la capãt.
De-atunci nu mi-a mai spus niciodatã Lia. Acum suntem â€ţfericiţi†un cuplu model, focul din noi s-a stins şi suntem doi strãini extrem de politicoşi şi care se mint cã se iubesc; dar nu-l mint pe celãlalt, se mint pe ei însãşi.
Gata cu prostiile, trecutul e mort şi îngropat, prezentul aşteaptã pe marginea mormântului şi viitorul tocmai se gãteşte de ultimul drum. Când a intrat în casã Mihaela a observat figura şocatã şi furioasã a soţului ei.
-Unde naiba ai umblat pânã acum?
-Am lipsit câteva ore, am fost în parc.., m-a nãpãdit trecutul..
-Aşa îl cheamã pe tip? Trecut!
-Ovi nu fi ironic, am vorbit cu mine.
-12zile Mihaela,12zile?
-trei maxim patru ore…
-Mihaela, eu nu sunt un tip gelos dar nu suport sã mã minţi..,
--te rog spune-mi adevãrul, te rog Lia…
Nici n-a conştientizat cã mi-a spus Lia, nu, nu pot sã-l mint.
-Am stat trei ore în parc şi m-am gândit la trecut..,n-a mai putut sã termine; pentru prima datã Ovi o putea vedea plângând… n-a vãzut-o.
-N-o sã mor Lia, eu, eu supravieţuiesc în orice condiţii… sau dacã mor, nu mor în mocirlã..
soarele roşu, obosit, cãdea în hãu.., universul e o ranã, totul moare. Dumnezeu a înjunghiat soarele care moare… şi tot moare la nesfârşit. Un zãbranic negru se lasã peste lume, totul e fals, artificial… Moartea, moartea, moartea…
printr-o stranie coincidenţã Ovidiu se prãbuşeşte tocmai pe banca unde a stat Mihaela. Treptat, treptat începe sã se linişteascã, …simte îmbrãţişarea pãmântului şi braţele moi ale lunii pline. Pomii din jur sunt prieteni, îi dau din puterea lor; pomii mai ştiu ce e omenia, noi oamenii am cam uitat.
În liniştea ce doare, Ovidiu distinge ceva confuz, apoi tot mai clar: Lia, Lia, Lia…Din întunericul ţesut cu raze de luminã îl priveşte Lia; şi din pãmânt, şi din din cer, şi din fiecare frunzã îl strigã Lia. Ovidiu ştie: Lia îl iubeşte, ea suferã acum din cauza lui, …şi trebuie sã ajungã acasã repede, cât mai repede.
Lumina e stinsã, totul pare strãin, dar Ovidiu e prea fericit sã mai observe ceva. din camera Liei rãzbate o luminã albastrã…mã aşteaptã!
…şi atunci de ce nu e singurã? Şi, şi ala sigur nu-s eu. Ovidiu apucã un sfeşnic de argint şi loveşte. Pentru o clipã ochii lor se întâlnesc.
Faţa ei a devenit o mascã urâtã, dar nu pentru mult timp… sfeşnicul acţioneazã mai rapid şi mai eficient ca un chirurg estetician.
Celãlalt priveşte cu ochii holbaţi
-petele de sânge ies cu, la naiba nu-mi mai amintesc…
-nenorocitule, era viaţa mea, era o femeie adevãratã…
-ai dreptate, era!
Pãrea sã nu audã remarcile cinice ale lui Ovidiu.
-nu era o fufã care sã-ţi sarã din prima clipã în pat.
-da, şi cât i-a trebuit? Douã sau poate trei cã era o femeie virtuoasã
-viaţa mea s-a terminat!
-încã nu, dar se rezolvã… şi sfeşnicul îşi mai face o datã datoria. Sigur nu primeşte reclamaţii.
Câteva clipe Ovidiu priveşte prostit calendarul atârnat pe perete … apoi înţelege:azi dimineaţã era 25mai 2002 şi acum e 2014
Ovidiu omul a murit instantaneu, o marionetã ce i-a furat chipul iese rânjind: a spus adevãrul târfa! Oricum din copilãrie Ovidiu şi-a dorit sã cãlãtoreascã în timp…
…pentru siguranţã cred cã nu o sã-i mai cer niciodatã nimic lui Dumnezeu…
