Ce toamnã tristã şi strãinã
Împiedicându-se pe drum
Cu frunze arse de ruginã
Ce nu mai ştiu nici ce nici cum...
Venind ca niciodatã parcã
Fãrã vreun semn de bucurie
Cu ochii goi şi trupul leoarcã
Precum o tulbure stafie
Ce toamnã, parcã fãrã nume
Şi neavând, cumva , vreun rost
Neîndrãznind ceva a spune
Precum vreodatã n-a mai fost
Şi, totuşi, toamna asta...este
Oglinda noastrã, într-un fel,
Nu mai iubim nicio poveste
Şi nu mai vrem s-avem vreun ţel
Fãcând din fiecare clipã
Doar o furtunã de nisip
Adãugându-ne, risipã
Nimicului fãrã de chip
