Se-adunã peste ţarã nori negri de furtunã
Pãmântul parcã fierbe şi trist e glasul blând
Pe tronu-i scump, minciuna, se lafaie stapânã
In timp ce adevarul uitat e preacurând
Curg lacrimi mari pe-obrajii pãdurilor tãiate
Si muntii, fara vârsta, se-nchinã în tãcere
Din ceruri peste lume sã curgã iar dreptate
Pentru noi toti doar pacea sã o pãstrãm avere
Sa fi ramas din toate ce-au fost si-or sa mai fie
Doar valurile marii si tarmul asteptand
Sa treaca toata vremea cu linistea-i pustie
Sa fim din nou aproape de steaua care stie
Ca Eminescu-i vesnic, mai mult decat oricand
