Deşertãciune, ziceai,
e totul deşertãciune
uite, tata, mileniile se duc şi se duc
iar glasul frunzelor pline de rouã
abia de se mai aude
tata,
de unde freamãtul acesta
fãrã de milã
când sângele nu mai are
culoare de sânge
iar lacrimile tale
nu mã mai dor
sã-i spui mamei cã
totul ar fi putut sã fie
dar eu o sã plec
peste zile
cãutându-mi paşii
pe aleile toamnelor
care n-or sã mai vinã
sau
poate,
cu voia Domnului
într-o
zi oarecare
înainte de
sfârşituri
ne va fi dat
sã pornim
împreunã
aşa cum mi-ai promis
