Nu lacrima vremii mã doare, Arjuna,
Şi nici adevãrul desprins din el însuşi
Cum teama precede adesea minciuna
Se-ascunde ecoul de vorbe zicându-şi
Cã toate, sub stele nimic nu înseamnã
E dorul pustiu iarã inima-i goalã
Şi umbra prin ceţuri tot neguri îndeamnã
Chiar soarele însuşi e-o fãclie de smoalã
Nici arcul întins cu sãgeata-i neblândã
Nu-mi poartã fiinţa pe maluri de jale
Doar viermele urii ce-i veşnic la pândã
Îmi secerã drumul şi rãmân fãrã cale
Nu lacrima vremii mã doare, Arjuna,
Când totul în jur se coboarã-n uitare
Infinitului însuşi parcã-i este totuna
De-a rãmas vreo speranţã care astãzi nu moare
Iar povestea în sine se repetã mereu
Între file de tainã, luminate de stele,
Cântec fãrã-nceput peste gânduri rebele
Negrãit, neştiut, nevãzut...Dumnezeu
Şi din haos, tãcerea, va rãmâne-ntre noi
Ca un zid peste ochii ce nu vor sã mai ştie
Cum se-adunã iertarea pentru ziua de apoi
Pentru tot ce existã sau ce-a fost şi-o sã fie
