Nu rugurile toamnei din negândiri pierdute
Şi nici al verii farmec nu-mi vor sfinţi iubirea
Ci mai degrabã plânsul iluziei cãzute
Pe-nmuguriri de cântec ce-şi vor afla menirea
Din marginile vremii rãscolitor de mute
Şi nu din mii de vorbe atinse de minciunã
Ori din sclipirea faimei ce nicãieri n-ajunge
Îmi voi clãdi iubirea... ci-n mijloc de furtunã
Chiar dincolo de glasul uitãrii care plânge
Sperând o altã soartã peste iertãri stãpânã
Din tot ce-a fost, nimicul e veşnic peste toate
Şi din nimic vin astãzi istorii sau destine
Se-nchinã adevãrul prin temple sfãrâmate
Nimicului ce-mparte tot ce e rãu sau bine
Când a avea e totul...a fi nu se mai poate
Şi nici mãcar a nopţii cortinã de cristal
Nu poate sã mai schimbe ceva din ce-o sã fie
A clipelor culoare stã-nchisã în opal
Şi-mi va goni iubirea pe-a liniştii câmpie
În versul unui cântec nescris...destin fatal
Din nimic vin astãzi istorii sau destine ...cât adevãr! O temã filozoficã şi nu numai ...destinul, pe lângã divinitate sau viaţa de dincolo, este o temã care bântuie şi a bântuit din totdeauna mintea umanã. Foarte frumos!
