Lipsa totalã de curaj în afirmarea şi susţinerea opiniilor personale,
grija permanentã de a nu fi remarcaţi de vreun susţinãtor înfocat
al sistemului, frica pânã la urmã, frica aceea totalã de oricine şi
de orice, indusã cu atâta abilitate în majoritatea creierelor, iatã
ce-l deranja cel mai tare pe tânãrul Octavian, încercase de câteva
ori sã discute despre asta cu unii din colegii de serviciu dar, invariabil,
se trezise vorbind singur, cel mult când mai spunea vreo glumã, cu
referire directã la regim şi perioada plinã de lipsuri din anii aceia,
se mai gãseau eventuali ascultãtori, de regulã la întrunirile populare
când erau duşi pe stadioane ori pe cine ştie ce bulevard sã batã din
palme la trecerea… â€ţtovarãşuluiâ€.
Viaţa în sine devenise un soi de exerciţiu de supravieţuire, acasã,
iarnã fiind era foarte frig, caloriferele pãreau îngheţate de-a dreptul,
seara-din motive de economie probabil-se întrerupea lumina şi întreg
cartierul pãrea un cimitir imens cu lumânãri aprinse ici-acolo, gazele
abia pâlpâiau, în nopţile reci, cu temperaturi sub zero grade somnul
venea din ce în ce mai greu, cu trupul fãcut covrig, zgribulit sub câteva
pãturi, aşteptând în zadar sã revinã curentul electric şi sã reporneascã
mica aerotermã care pãrea un arici negru, fãrã suflare, în cenuşiul
din odaia luminatã de o lanternã abia pâlpîind pe un raft al bibliotecii
tixite de cãrţi salvatoare.Da, fãrã nicio exagerare, cãrţile salvaserã
mulţi oameni în vremea aceea iar Octavian era, fãrã doar şi poate,
unul dintre ei.
Cãrţile, şi nu puţine la numãr, cãrora li se adãugase chitara, avuseserã
darul fantastic de a-l menţine practic în rândul spiritelor vii, cu preocupãri
artistice şi intelectuale, apãruse un soi de solidaritate în rândul
celor pasionaţi de artã, de literaturã, frecventa cu pasiune câteva cenacluri
care existau în Bucureşti şi unde nu mai citea nimeni prostii din zona
dedicaţiilor şi osanalelor deja consacrate la radio şi televiziune, exista şi
Cinemateca unde, chiar dacã pentru câteva bilete la douã trei filme trebuia
sã stai la coadã o noapte întreagã, se puteau viziona adevãrate capodopere
ale cinematografiei mondiale.Acolo îi descoperise pe Fellini, Antonioni, Tarkovschi şi,
nu în ultimul rãnd pe Lucian Pintilie cu a sa â€Reconstituireâ€.
Aşa o cunoscuse pe Cristina, studentã la institutul de arte plastice,
îndrãgostitã de muzicã şi de picturã dar şi de film şi de cãrţi, Octavian se
oferise galant sã procure multrâvnitele bilete la sala din strada Eforie, întâlnirile
deveniserã mici sãrbãtori, continuate apoi de lungi plimbãri prin oraşul vechi,
încãrcat de istorie, lecturi prin bibliotecile atât de darnice dar şi popasuri de
suflet prin galeriile de artã.Într-una din zile descoperise cã şi fata cânta la
chitarã şi din acel moment povestea lor se transformã într-un basm din
categoria celor pe care nu le mai poţi uita niciodatã.Timp de câteva luni
zilele cãpãtarã un parfum de tainã iar serile petrecute împreunã, ţinându-se
de mânã pe aleile din Cişmigiu sau cântând în cãmãruţa Cristinei din apartamentul
de la ultimul etaj al unui bloc de pe Magheru, aproape de stele, respirându-şi
parcã unul celuilalt gândurile şi privirile, începurã sã creeze dependenţã, îşi
doreau sã adoarmã şi sã se trezeascã împreunã, sã citeascã aceeaşi carte
ascultând aceeaşi muzicã, sã-şi potriveascã hainele şi coafura, şi, când toate
pãreau cã intrã pe un fãgaş logic, normal, specific marilor iubiri, Octavian se trezi
cu o mare, foarte mare surprizã.Cristina îl invitase într-una din zile, prin telefon,
sã participe la un eveniment important al familiei sale, fãrã sã-l numeascã, ce-i
drept, avea o voce tristã şi pierdutã, o întrebase dacã se simte bine şi în vocea
fetei se strecuraserã câteva lacrimi, înfrigurat, Octavian ajunsese ceva mai devreme
decât stabiliserã, Cristina avea ochii roşii, plânsese, era palidã, îşi ferea privirea
de parcã ar fi avut ceva de ascuns.În sufragerie aştepta o masã imensã încãrcatã
cu tot felul de bunãtãţi, erau acolo pãrinţii Cristinei care îl primirã ca de obicei
cãlduroşi, apreciau relaţia dintre el şi fiica lor, mai erau însã şi câtiva strãini pe care
Octavian nu-i cunoştea, nu-i mai vãzuse niciodatã, douã perechi frumoase cam de
aceeaşi vârstã cu pãrinţii fetei, îi furã prezentaţi drept rudele lor din strãinãtate,
din Suedia, Malmo, Stokholm, tot medici (tatãl Cristinei era chirurg la un mare spital
din oraş), se turnase şampanie în pahare cu picior, cupe speciale, ciocniserã
zâmbind şi urându-şi diverse, sãnãtate, fericire, dar şi un curios… â€sã fie într-un ceas bunâ€
care îl puse pe gânduri pe tânãr, o privise întrebãtor pe Cristina, ea îi fãcuse un
semn discret, sã o urmeze în camera ei.Nici nu intraserã bine cã fata se întorsese
cãtre el, îl cuprinsese în braţele firave şi tremurând toatã izbucnise în plâns, abia reuşind
sã vorbeascã:
-Gata, s-a hotãrât…Doamne, Dumnezeule, Tavi, o sã plecãm din ţarã, plecãm în Suedia…
