Dormise puţin, agitat, incoerent, un somn ca o
risipã de vise, începute doar şi fãrã sfârşit,
crâmpeie de senin intercalate cu pasaje întunecate,
feţe cunoscute şi pline de zâmbet dar şi ochi pe
care nu-i vãzuse niciodatã, se simţea tot mai strãin şi singur, fãrã nicio putere şi chiar fãrã
viaţã de câteva ori, plutind inert pe luciul mat
al unei ape cenuşii, fãrã valuri şi fãrã adâncime,
apoi, când ceasul deşteptãtor îşi fãcuse datoria,
se gândise(ca întotdeauna de altfel) cã i-ar fi
plãcut sã mai doarma, sã mai leneveascã în aşternuturile moi şi parfumate...
Era joi însã şi joia nu putea sã întârzie la slujbã sub nicio formã, risca penalizãri grozave
başca discuţii, referate şi perdafuri din partea
şefilor, se ridicã din pat pornind cãtre baie,
începuse deja sã simtã cum secundele se scurgeau
aiurea, din ce în ce mai repede parcã, în zece
minute alerga deja pe scãrile blocului, sãrind
voiniceşte câte patru-cinci trepte, liftul era
defect de câteva zile şi, ca de obicei, cel care
se ocupa de întreţinerea lui întârzia sã aparã.
Deşi octombrie abia începuse dimineaţa nu era
tocmai cãlduroasã, urcã zgribulit în maşinã
gândindu-se cã pe drum, odatã ce motorul se va
încãlzi, o sã-i fie mai bine, rãsucise deja de
câteva ori cheia în contact fãrã niciun rezultat,
presimţind parcã ceva neplãcut coborî şi ridicã
grijuliu capota...bateria nu mai era la locul ei,
începu sã râdã, la naiba cu toate prostiile astea,
era al treilea acumulator furat de când îşi luase
maşina în urmã cu nici un an.
Nea Vasile dela trei, pensionarul cu mustaţã
care pãrea cã le ştie pe toate de pe pãmânt îşi
fãcu imediat apariţia, grav şi preocupat de cele
întâmplate.
-V-am zis io don Tavi cã trebuie s-o luaţi sus,
data trecutã v-am zis, cã prima oarã nu ştiu când
a fost, vedeţi...acuma chiar cã trebuie sã...
-Da nea Vasile, ai dreptate, ca întotdeauna de
altfel, îl periase Octavian, oarecum lipsit de chef, îşi privise nedumerit ceasul, era foarte
târziu, încuie maşina şi porni grãbit spre metrou,
staţia era la doi paşi, începu sã socoteascã în
minte: cam cinci minute pânã la peron, alte douã-
trei de aşteptare, zece pânã la Piaţa Unirii, zece
pânã la poartã, în total cam treizeci de minute,
nu mai era nimic de fãcut, avea sã dea piept cu
balaurul cel negru şi urât, marele şef de personal
care fãcea referate pesre referate pentru orice
minut de întârziere.Şi, colac peste pupãzã,
urmãtorul metrou veni dupã vreo opt minute...Urma
deci o zi pe cinste...
|
