Era deja a treia noapte consecutivã în care ploua diluvian şi pãrintele Paisie reuşise cu greu sã adoarmã, târziu dupã miezul nopţii apoi, la puţinã vreme, auzise ca prin vis bãtãile în uşã, se trezi aproape nervos dar se controlã repede şi îşi repri-
mã stare de iritare, trase zãvorul şi în semiîntunericul holului îl desluşi pe fratele Vasile, confuz şi cumva nehotãrât, cãznindu-se parcã sã rosteascã:
-Pãrinte stareţ, iar s-a întâmplat, trebuie sã veniţi, de data asta parcã trage cu adevãrat sã moarã, zãu, haideţi pãrinte, veniţi iute! Vorbea aproape în şoaptã şi totuşi evidenţia câte unul din cuvintele pronunţate, în felul lui greoi şi aproape de
nesuportat.
-Vin, vin imediat îl asigurã pãrintele întorcându-i
spatele pentru a-şi lua din chilie Sfânta Biblie şi
ochelarii de citit, uşor dezorientat şi el de cele ce
se petreceau de câteva zile bune în mânãstirea pe
care o pãstorea cu dãruire şi evlavie.Totul începuse
în noaptea de Înviere când, dupã terminarea slujbei
spre dimineaţã fratelui Rafail, cel mai în vârstã
vieţuitor al obştii, i se fãcuse rãu în chilie şi trecu-
serã cu toţii printr-o ciudatã şi stranie experienţã.
Cãzut în genunchi lângã patul din îngusta-i chilie,
pãrintele Rafail pãrea la început a se ruga,îngãi-
mând tot felul de frânturi de rugãciune, ba Crezul,
ba Tatãl nostru, Doamne Iisuse Hristoase fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-mã pe mine pãcãtosul, cu
vocea lui tremurândã şi parcã veşnic temãtoare,
treptat îşi pierduse şirul vorbelor şi nu se mai putea înţelege nici un sens ba, mai pe urmã, cuvintele au
prins a se transforma în mormãieli ciudate şi scrâş-
niri din dinţi.Un tremur de necontrolat îi cuprinsese
trupul firav şi brusc se rãsturnase pe spate începând
sã urle de-a dreptul, cu ochii dând parcã sã-i iasã
din orbite şi nãrile fremãtând într-o respiraţie şuierãtoare.
-O lumânare, aduceţi o lumânare pentru pãrin-
tele, rostise cineva din cei prezenţi, apoi pãrintele
Paisie începu sã se roage cu vocea joasã, pentru
sufletul fratelui în agonie, îl urmarã şi ceilalţi cãlu-
gãri, erau încã cinci fraţi în încãpere, aşteptând
parcã sfârşitul chinului bietului om cãzut la picioa-
rele lor când, brusc, trupul muribundului se destinse
faţa i se luminã ca de o fericire adâncã, ochii reuşi-
rã sã se închidã cu oarecare duioşie, apoi, cu o vo-
ce limpede şi tinereascã, mult prea departe ca tona-
litate de cea care, puţin mai devreme, horcãia în
neştire, începu sã rosteascã ferm, adresându-se
într-un fel tulburãtor, parcã atât celor din camerã
dar nu numai lor ci şi unei lumi întregi:
-Eu sunt cel ce sunt,calea, adevãrul şi viaţa, acum şi aici, în faţa voastrã s-a înfãptuit minunea învierii...
Curent electric sã fi trecut prin carnea celor prezenţi şi tot nu ar fi echivalat cu ceea ce simţirã
cãci pãrintele, cu glasul lui schimbat care pãrea cã vine dintr-o altã lume, continuã aproape fãrã pauzã;
-Precum Tatãl meu din ceruri a voit, la trei zile
dupã ce am fost pus pe cruce, iatã-mã viu în mijlocul vostru şi aici voi rãmâne patruzeci de zile,
apoi am sã urc din nou la ceruri aşa cum este voia.
Ci în a treizecişitreia zi preaînalţii bisericii Tatãlui sã
vinã la mine sã împlinim Sfânta Proorocire!
Urmã o scurtã respiraţie de câteva zeci de secunde apoi din gura pãrintelui se mai auzirã doar
urmãtoarele:
-Facã-se voia Ta Doamne!
Încet, trupul lui se destinse cu blândeţe, înseninându-se apoi dintr-o datã, descumpãniţi,
fraţii prinserã şi-l ridicarã în patul nedesfãcut, erau
tulburaţi cu toţii şi mai presus de ei pãrintele stareţ
a cãrui minte aproape cã o luase la sãnãtoasa...
Şi întâmplarea aceasta, de neexplicat în ciudãţenia ei, se repetase în fiecare din nopţile care
urmaserã.Iatã, acum, era cea de a şaptea...Iar pã
rintele Paisie nu mai ştia ce sã creadã şi, mai ales,
ce sã fãptuiascã.
