Alergam dupã fluturi
în grãdina japonezã din Wroclaw
şi Odra îşi purta podurile în spate
ca pe nişte copii.
În dimineaţa aceea mi se strepeziserã dinţii
de atâta luminã;
alergam aproape de grauri cenuşii
care-şi fãceau loc ca nişte gurmanzi
prin iarba tãiatã
şi rãstigneau lãcuste de metal
pe ciocuri portocalii
ca nişte beţişoare chinezeşti.
Din clopote neştiute
turnate din argintul tuturor acestor aripi
prinse în memorie
ca într-un insectar,
curge cântecul Odrei,
care-şi ţine podurile strâns lângã ea,
şi cântecul se amestecã deasupra catedralei
cu zborul inimilor,
care-şi potolesc vuietul
la sânul credinţei.
