Nu mã-ntreba
de ce plutea oraşul
pe o mare de floare de tei
de ce bunica privea din ramã
în camera în care odatã trãise
de-adevãratelea
iar acum se urcase ca un vâsc
pe peretele camerei
şi dorea sã se aşeze încã o datã
pe divanul acoperit de macaturi
şi de mirosul putred al anilor
sã-şi tragã sufletul
chinuit de tuse
şi nu-mi tulbura noaptea
în care gândurile mi se întorc
la prieteni, la Prietenie
şi la viaţa lor incertã
într-o lume polenizatã de insecta nebuniei
frecventatã de asteroidul schimonosit al foametei
Astãzi am fost un om bun -
am stat la taclale cu mama
care plângea cu faţa înmormântatã în palme
aspre ca pielea de elefant
m-am prefãcut cã înţeleg durerea prietenului
doar ca sã nu se simtã singur
cã-i accept micile nerozii
doar ca sã mã simt înţelept
m-am prefãcut cã nu vãd
câtã frumuseţe e în jur
doar ca sã nu plâng
şi când am tras în piept
o palã de aer rãcoros
ca de primãvarã
în mintea mea nu mai plutea
decât chipul bunicii
care-şi sumetea broboada
luîndu-şi încã o datã adio
de la toatã adunarea
prezentã în curtea casei
Parte a miracolului copilãriei, mamaia Ocsana a plecat în muţenie. Pentru mine începuse de ceva vreme declinul, adolescenţa. N-am vrut sã-i sãrut chipul în semn de rãmas-bun, nu era ea, însã de ruşine faţã de rude am fãcut-o. Noaptea, în patul de sub icoanã,mã strãduiam sã plâng. Pentru cã murise mamaia. Peste zi, la pomanã mã înconjurasem de un zâmbet mare, parte din el vanitate, fiind de fapt o revoltã nerecunoscutã de a pãrãsi treapta minunatã a copilãriei. Cine ar pleca d
