În clipa când mã aşezasem
pe spinarea verde a luncii
se facuse searã.
Mã gândeam la cât de mult cãlarisem
pe grumazul nervos al norilor
şi ce tare mi se fãcuse dor
de mirosul neostenit al ierbii,
de tatãl meu care se juca pe ascuţişul coasei
de-a moartea,
simţind în nãri deja mirosul lucernei
cum simte fiara mirosul sângelui
şi se înfioarã.
Norii îşi pierduseã contururile epice
şi noaptea pusese stãpânire
peste partea mea de lume.
Mama îşi trãsese scãunelul scund
de pe care mângâia vacile pe uger
şi le vorbea când blând când mai aspru,
dupã cum se curba flacãra lumânãrii,
şi, deodatã, norii albi care slobozeau
pe îndelete
ploi aromitoare
se prefãceau în spuma strãlucitoare
a laptelui
cuminţit in fundul cãnii
de lumina lunii,
de lumina mâinilor ei,
a chipului ei drag
ce cãlãtorea în buzunarul pãnuşilor de porumb,
în strãfundurile fântânii,
pe buza zorilor,
în fiecare strop
din transpiraţia clipelor
ce nu se vor mai întoarce,
cum nu se va mai întoarce spicul rece al iernii
decât dupã ce va îndura seceta
şi va împrumuta
chipul prãfos al grânelor.
Niciodatã nu voi mai fi ca atunci-
cãlãtor neînfricat pe aripa înserãrii
ca un Niels din ce în ce mai mic
luîndu-şi zborul pe spinarea altui gânsac fermecat
alb ca un nor - el însuşi un nor.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Copilãria, îmi pare cã a ars tot zborul din sufletul meu. Iatã-mã azi, la poalele muntelui, fãrã aripi. Înseamnã cã e timpul sã prind rãdãcini, sã ajung una cu muntele pânã ce, pe creştet mi se va aşeza liniştea unei cununi de norişori. Acolo, sus, lângã Dumnezeu.
