Îmi amintesc de diminiţile tale de cristal
şlefuite ca nişte oglinzi,
de singurãtatea ta pe care o împrãştiai
în lungile plimbãri cu o carte la subraţ
pe faleze frecventate în devãlmãşie
de bãrbaţi palizi, de femei care şi-au dorit copii
dar nu i-au putut avea,
de copii a cãror singurã certitudine e teama
şi chiar de cãtre mine cândva, demult,
fãrã vreun gând de a mã reîntoarce,
pândind sentimente şi gânduri pe care
atât de mult timp
le-am urât mai tare decât un rãzboi
care a sãpat tranşee în mine însumi
şi, poate cã acum, mi se vãd pe faţã,
în pãr, pe corp, în oasele pânã mai ieri rezistente
la piedicile vremii,
la nebunia care zace în vârtejul zilelor
şi care din ce în ce mai des cere sânge,
dar tu ţii o carte la subraţ
întocmai cum ai feri un copil
de priviri care încearcã sã-ţi citeascã pe faţã
anii tulburi, de nedescris în doar câteva cuvinte
şi, cu paşi nepãsãtori, te pierzi
în dimineaţa ta de cristal
care se prãbuşeşte sub povara de luminã
care-i cade de pe pleoape-n ţãrânã.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Pe fondul unor melodii... din dimineţile de cristal ale bunicilor, precum "Zaraza" ori "Mânã birjar", am a-ţi mãrturisi cã: : paşii mei sunt departe de a fi nepãsãtori, paşii mei plâng. Pe final şi cu toatã fiinţa, mã regãsesc în valsul lui Eugen Doga, în ciuda tuturor eforturilor de..."gândire pozitivã", moderne. Înţelegi ceva?
