Vom sfârşi ca un mormânt în deşert
cãruia nu-i mai vorbeşte nimeni,
în care nimeni nu mai ştie cine zace;
poate un soldat mort pentru cauza altora,
poate un cãlãtor care s-a îndepãrtat de oazã,
un aventurier rãpus de magia zborului
descoperit lângã aeroplanul zdrobit,
un terorist care a refuzat sã mai omoare,
un copil care şi-a pierdut turma de capre,
o mamã care s-a dus sã-l caute
dar a întâlnit doar furtuna,
iar nisipul a acoperit-o ca un cuptor
şi i-a îmbãlsãmat trupul în pântecul lui arãmiu.
Acolo nu se mai opreşte nimeni sã strige,
sã plângã, sã-şi aminteascã.
O turmã vom fi, compatrioţi,
o mare de morminte fãrã glas,
nedemne, neştiute de nimeni,
prea puţin inocente,
negociate la tarabã
de samsarii de patrie,
cãlcate de picioarele furtunii.
Sã vorbim acum,
sã nu fim mormintele nimãnui
sã ne recãpãtãm dreptul de a nu mai privi
în ochiul urii,
sã putem sã simţim solidaritatea
ca un membru paralizat care îşi recapãtã vlaga,
sã fim din nou o naţie care-şi regãseşte patria
altfel nici mãcar ploaia nu-şi va opri pasul ars
ca sã plângã peste mormintele noastre nevrednice.
