În ajunul Crãciunului, Lucia plecase de la birou cu douã ore mai devreme pentru a face ultimele cumpãrãturi pentru aceastã sãrbãtoare. Trecuse pe la magazinul din apropiere de unde luase o şampanie, o cutie de bomboane şi cinci portocale, apoi se îndreptã în grabã spre casã. Locuia singurã într-o garsonierã situatã undeva în spatele magazinului "Eva". Când intra în scara blocului, primul lucru pe care obişnuia sã-l facã era sã caute în cutia poştalã, unde de-o lunã şi jumãtate, gãsea la douã - trei zile un plic în care se afla un bilet. Acesta era semnat doar "Domnul X" şi conţinea diverse sfaturi, întrebãri şi alte cuvinte scrise de o persoanã care dãdea impresia cã o cunoştea îndeaproape pe Lucia. La început aceastã poveste a pus-o pe gânduri într-o oarecare mãsurã, dar treptat s-a obişnuit cu ideea aceasta şi ajunsese chiar sã-i facã plãcere momentul când citea aceste gânduri.
Lucia deschise uşa în grabã, îşi puse haina pe cuier, aruncã fularul cât colo pe fotoliul din hol şi, fãrã a mai sta mult pe gânduri, desfãcu plicul, scoase biletul şi citi cu nerãbdare:
"În aceastã searã, stai acasã, vine Moş Crãciun !"
Aceeaşi semnãturã cuminte în colţul din dreapta, jos. Femeia zâmbea discret. Se ridicã de pe braţul fotoliului şi intrã în bucãtãrie. Nu era o gospodinã desãvârşitã, dar la asemenea ocazii se strãduia sã facã o prãjiturã sau alte bunãtãţi pe care le pregãtea mama sa când era acasã. Bradul îl împodobise cu o searã înainte, dar mai avea de adãugat nişte ciocolate şi câteva ghirlande. În depãrtare se auzeau colinde.
La un moment dat, când aproape terminase de îmbrãcat bradul, iar beculeţele fãceau din ochi, pe rând, din ce în ce mai des, se auzi soneria. Înainte de a deschide Lucia se uitã pe vizor. Dincolo de uşã, în faţa sa, se afla un Moş Crãciun în carne şi oase. Nimic neobişnuit în asta pentru cã în aceastã searã, Moş Crãciun este la modã, Merge pe la cei mici şi chiar cei mari şi împarte daruri.
Se gândea cã a greşit adresa, era o confuzie sau orice altceva, dar în nici un caz cã ar fi venit special pentru ea.
A deschis uşa. Moşul era tinerel, purta ochelari, iar barba albã îi atârna pe piept. Avea pe cap o cãciulã roşie cu moţ alb, dar mãnuşile de culoare neagrã stricau aspectul la aceastã ţinutã de galã.
- Bunã seara, spuse Moşul, dându-şi mãnuşile de pe mâini. Le puse rapid în sacoşa pe care o avea în mâna dreaptã, dându-şi seama probabil cã fãcuse o gafã.
Surprinsã, Lucia îi rãspunse şi, fãrã a-i da voie sã spunã şi altceva, aceasta îi spuse:
- Cred cã aţi greşit adresa. Noi, sau mai bine zis eu, nu am copii, poate alãturi, la vecina.
- Apartamentul nr. 5, etajul III ? o întrebase Moş Crãciun.
- Da, rãspunse Lucia fãrã ezitare.
- În aceastã noapte Moşul vine şi la cei mici şi la cei mari. N-aţi primit biletul meu? Eu nu vin niciodatã neanunţat.
Vãzând cã se îngroaşã gluma, Lucia îl primi pe Moş Crãciun în casã. Nu putea sã lãmureascã aceastã problemã la uşã.
- Intraţi, vã rog. Luaţi loc. împodobeam bardul şi lucrul acesta îmi aminteşte de copilãrie, atunci când eu şi sora mea aşteptam cu nerãbdare sã treacã Moşul pe la noi. Da' acum, sincerã sã fiu, mã mirã faptul în sine, dar mã şi bucurã în acelaşi timp.
- Daţi-mi voie sã mã prezint! Mã numesc Gabi lonescu, vecinul dumneavoastrã de la etajul IV. Ne-am întâlnit pe scãri, dar nu aţi dat prea mare importanţã, spuse Moşul, aşezându-se pe canapea.
- Domnu' Ionescu, eu salut pe toatã lumea care locuieşte în acest bloc şi nu numai. Dar nu-mi permit sã discut cu persoane pe care nu le cunosc câtuşi de puţin, îi rãspunse Lucia, puţin contrariatã de spusele omului din faţa sa.
- Sigur, aveţi dreptate, zise Gabi, oarecum stânjenit de aceastã situaţie.
- Mã scuzaţi un moment. Voi face o cafea. Şi, pentru cã este o searã specialã, o datã la nu ştiu câţi ani s-a gândit Moş Crãciun sã treacã şi pe la mine, vom închina şi o cupã de şampanie, spuse Lucia cu chipul iradiind de fericire. O fericire ascunsã pe care o aştepta de multã vreme.
Mirosul de cafea se împrãştiase prin întreaga încãpere. Ningea liniştit iar glasurile de colindãtori se pierdeau în noapte. O noapte seninã şi plinã de stele.
Pentru o clipã crezuse cã viseazã, dar când îl vãzu într-un colţ de canapea pe Moş îşi dãdu seama cã totul e real. Prea real ca sã nu fie adevãrat.
- Deci dumneavoastrã sunteţi expeditorul biletului? Spuse într-un târziu Lucia.
- Da, şi mã bucur cã am reuşit sã te cunosc. Te urmãresc de mult timp şi n-am gãsit o metodã mai originalã de a comunica decât aceasta cu biletele, îi spuse Gabi, gustând din cafeaua aburindã.
- La început, m-a mirat aceastã întâmplare, dar m-am obişnuit cu ea. Chiar erau momente când aveam nevoie de aceste gânduri. Nu vreau sã par sentimentalã, dar, uneori, singurãtatea muşcã cu disperare din noi şi atunci ai nevoie de asemenea gesturi care sã compenseze durerea lãuntricã, tristeţea şi tot rãul care ne înconjoarã. Vorbesc despre mine, dar despre persoana ta nu ştiu nimic. Mã voi adresa direct, fãrã pronume de politeţe, mã simt mai în largul meu. Vorbesc mult, nu?! Acelaşi lucru mi-au spus şi colegele de serviciu. Sigur, eu nu le-am bãgat în seamã. Şi apoi, cred cã e normal, pentru cã într-o zi de asta, cât e ea de mare, nu apuci sã spui un cuvânt pentru cã nu ai cui! Aş putea sã vorbesc singurã sau cu un lucru din casa asta, dar vecinii ar crede astfel cã am luat-o razna. Asta înseamnã cã atunci când vine cineva la mine eu vorbesc cel mai mult, zise, Lucia, într-un discurs interminabil.
- Îmi place sã ascult gândurile celor din jur şi de aceea mi-am ales profesia, dacã-i pot spune aşa, de profesor. Aşa cã vezi în mine un ascultãtor înrãit, încheiase Moş Crãciun.
- Te-am vãzut , într-o zi eram în balcon, cu un diplomat negru de care nu te prea lipseşti, îl întrebase Lucia plinã de curiozitate.
- Da, am nişte manuale, testele elevilor şi alte mãrunţişuri pe care le iau cu mine la şcoalã. Diplomatul e o amintire de familie. L-am primit de la tata când am terminat facultatea. Era bolnav atunci. Stãtea în grãdinã şi mã aştepta. Mama pregãtise o plãcintã cu mere, iar tata reuşise sã-mi ia din pensia sa un diplomat.
. . . Amintiri. Uneori e plãcut sã te întorci în trecut, alteori e dureros, mai ales când personajele principale s-au dus într-o altã lume, spuse Gabi, cu o imensã tristeţe în priviri.
- Şi eu m-am nãscut la ţarã, zise Lucia. Lucrez în oraşul acesta uitat de lume, de zece ani. Sunt inginerã la o firmã de confecţii. Merg deseori în sat şi-mi încarc bateriile. Mai trãieşte tata, mama s-a dus acum doi ani. De atunci totul pare pustiu. Amintirile mã urmãresc la orice pas. l-am spus tatii sã vinã sã stea la mine, dar nu se poate dezlipi de locul acela unde a trãit o viaţã de om. Am o sorã învãţãtoare acolo în sat care îl ajutã.
Dupã acest moment de întoarcere în trecut, Lucia se ridicã din fotoliu, deschise uşa la dulapul din sufragerie şi scoase o sticlã de şampanie.
- Nu beau şampanie decât la zile mari şi astãzi este o zi mare, având în vedere şi faptul cã Moş Crãciun s-a abãtut şi pe la uşa mea.
- Apropo de Moş. E cam uituc. El dã cadouri la început, copiii spun poezii, dar eu cutreier în lung şi lat prin viaţa ta şi apoi scot şi eu cadoul. Poftim. La mulţi ani! Sãnãtate şi tot ce-ţi doreşti sã se împlineascã, spuse Moşul, vizibil emoţionat .
- Mulţumesc, asemenea şi ţie! Serveşte o cupã de şampanie! Dar tot n-am înţeles cum ţi-a venit ideea cu Moş Crãciun şi de unde ai fãcut rost de haine, îi întrebase Lucia pe Domnul X.
- Un coleg de şcoalã m-a rugat sã fac pe "moşul" pentru fiul sãu de 5 ani, iar costumul l-am luat cu împrumut de la un coleg. Nu ştiu în ce mãsurã l-am imitat, dar pentru mine a fost o bucurie sã fiu în pielea lui pentru câteva ore, spuse Moşul, uitându-se la ceas. S-a fãcut târziu. A trecut timpul fãrã sã ne dãm seama. Dã-mi voie sã mã retrag şi trebuie sã-ţi mãrturisesc cã mã bucur cã am reuşit sã te cunosc şi cred cã ne vom întâlni şi în zilele urmãtoare.
Oarecum timidã, Lucia îi spuse "La revedere". Închise uşa.
Moş Crãciun se retrase discret, lãsând în urma sa o undã de speranţã. Lucia se bucura ca un copil la gândul cã Moş Crãciun prin darul sãu reuşise sã-i schimbe viaţa. Acest dar în zilele ce vor veni, va purta un nume.
-
