Mă ia vȃntul de toamnă pe sub halatul alb
Ca un fior, medalion al inocenței
Și simt lovitura frunzei pe fața-i albă
Cu ochii lucind a lămpașe ȋn flăcări, cald
Ce-anunță un zȃmbet al dinților de cretă
Ȋntretăiați de pielea buzelor perfecte-a
conștiinței.
Ȋmi bate vȃntul și prin păr,
Aduce mireasma-ți de floare rară ocrotita
Ce mă ȋnalță printre cabluri de ȋnaltă
tensiune sufletească
Montate de compania inimilor frȃnte peste umăr
Pe stȃlpii principiilor mele
Ce ai să le-nțelegi doar prin
credință-apostolească.
Se-nchide-un geam, aspru trȃntit
E geamul de acces spre forul celor ne-ncrezători
Ȋmi dă o stare gravă prea complexă psihologic
E certitudinea de-a te privi pe veci, de
boala potopit
Ca pe un agent farmacologic
Dintre cei ce vieții mele ȋi sunt binefăcători.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
daca-l reasezi putin iese un eseu frumos.bine ai venit!
