Care este viata unui om, sau cum ar putea ea sa fie descrisa
de catre cineva din afara? Nu ma macina aceasta idee, dar cu
cat inaintez in varsta, vad ca tin sa fiu cat mai aproape de
amintiri, de senzatiile din trecut, de sentimente..E ca si
cum imi dau seama ca ar putea veni vremuri in care s-ar putea
sa nu mai stiu nici eu, nici altii- cine am fost, ce am
trait, cum am trait......
*
Daca ar fi sa imi schimb cursul vietii, cred ca nimic nu ar
putea fi schimbat voit...Nu de catre mine. Au fost perioade
pline de inconstienta si de o intelepciune a instinctelor..O
invaluire intr-un abur ce construia in zare, marile drame de
astazi.
Da! Viata mea e o continua drama, cu finaluri si inceputuri
grandioase... Exagerarea imi invaluie sentimentele,
sufletul...Astfel, cresc in mine strategii de imbunare a
conflictelor, niste porti rotative ce diseca din suferinta,
fericire, entuziasm...
Sunt un om pierdut pentru ceea ce omul normal ar considera ca
este bine sa i se intample. Eu doresc opusul...Sunt fata
tunetului, cu zdrobirea suierand prin toate ungherele.. Ma
atintesc spre vai, zbor ca maimuta, schelalaind fericirea
libertatii de a cutreiera bezmetic.
Nimic nu ma opreste, indiferent ca este iubire sau dor de
stabilitate!
Ma creeaza disperarea sufletului ce nu-si gaseste pacea, care
este nestingherit de regulile sentimentelor umane...Vad zi de
zi oameni, si rar apar cei care ma inspira. .care pot deveni
personaje..Niste tipare fara limita, paradoxal tipare,
paradoxal personaje distincte. Sunt cei ce vin, se sustrag,
se plasmatizeaza, devin opaci sau transparenti. Un om cu
forma fara de forma...Nimic nu trage bine
conturul...delimitati fiind prin insasi natura lor
schimbatoare!
Un om banal nu ar intelege despre ce vorbesc....
Insa el!!! Vine, se intrupeaza in mine, apoi iar dispare de
unde a venit...Imi coloreaza viata, lasand in urma senzatia a
ceva ireal...Unde realitatea de azi ma intreaba cine a fost
el, de unde l-am intrupat, cum de l-am perceput...cum de ne-
am intalnit...Undeva a inceput
totul...Astfel:..................
*
Nu stiu de cat timp se intampla, insa dragostea vine peste
mine, ma invaluie intr-o aura de trecut si paseste mai
departe, scufundand in prezent tot ce ar putea avea legatura
cu ea. Devin insensibila si cred ca ceea ce traiesc in
prezent este bun, pentru ca este linistit, nu ma inspira la
nimic; ma lasa in amorteala mea, nedescatusand din valtoarea
de care a inceput sa-mi fie teama...Dragostea apusa ....
Acum a inceput sa iasa la iveala nevoia mea de a-mi aminti!
Visez cu ingandurare la el, la cum eram noi doi, la senzatia
de feeric si inconstienta data de elanul avantarii unul spre
celalat!
Ma chinuie visele...Totul devine real si situatiile par ca
vor sa-mi aduca aminte cum ar fi trebuit sa se intample
lucrurile, cum ar fi vrut sufletul meu sa se intample
lucrurile....Si cum m-am impotrivit...din cauza unei situatii
accidental nefavorabile...Si acum ma inghesuie, ma sufoca
acel om care a provocat ruptura mea de fericire....
Si dau vina pe mine...ca am lasat sa plece iubirea....
*
Acum mi se desfasoara actul piesei vietii mele, trisand si
furand atat din trecut cat si din viitor...Prezentul este
ignorat, caci el este cel mai defavorizat...E
sufocat..Personajele patrund..ma impresoara.
Raman circular aproape de fiintele vietii mele. Pana acum am
incercat sa ma complac intr-o situatie fara zbucium, care pe
langa dulcea incetinire a instinctelor, mi-a adus
placiditate. Ajung sa urasc, sa dispretuiesc oamenii care nu-
mi raspandesc in viata acel iz de viata.... simtamantul
fiintei mele. Iubesc, undeva in adancul meu, fiinta care
oricand imi aduce tresarirea timpului de demult. E o figura
apusa, dar totodata prezenta prin ceea ce starneste in mine.
Am pierdut momentul iubirii noastre, tot ceea ce a fost de
impartasit s-a dus. Timpul ne-a despartit, lumea ne-a
imprastiat.
Izbucnesc si strig: nu stiu cum de el mai exista.....!!!!
Uitarea va veni? Impacarea va veni? Nu ma pot apropia si mai
mult de amintire....din cauza sentimentului fragmentat.
Undeva departe exista, printre ore de nori si siruri de
lacrimi. Nu-l pot aduce inapoi, nu poate fi materializat ceva
ce nu a fost dat sa se implineasca decat cateva fractiuni din
viata fiecaruia. Pe unul dintre noi, destinul il
iubeste...Celalalt asteapta...se gandeste.
Inima tanjeste dupa modul nostru de a fi fiinte ce-si
apartin. Ma creeaza cu zambet in suflet si ne cuprindem pe
dupa umeri, cu cate o atingere de ingeri...
Sentimentul e cel care persista, incapatanat in a se evapora
in realitatea care ne desparte. Iubire!!!!
*
Iubire! Omul ramane si se naste in iubire..?
De ce raman cu aceleasi intrebari?
Pentru ca incep sa-mi aduc aminte zambetele noastre care se
apropiau cu putere unele de altele.
Cum a fost?:......Spatiu....Nu pot sa spun cum a fost...Nu am
avut minte atunci...
Apoi cearta, betia, grija ce ne-o purtam. Ii iubeam
zambetul....mirosul de trandafiri, vocea groasa.
Ce simteam?: Nestatornicia! Aveam acelasi fond comun care ne
apropia. Acelasi fond ne-a separat. Eram copii crescuti
liberi, ..pustiam!
Ce simt acum? Acum nu simt prezentul. Mi-e inima goala si mi-
e dor de ce simteam atunci. Dar totul a adormit, iar acum
cand ma gandesc, parca au fost sentimentele altcuiva, viata
altcuiva. Mi-e dor de el, caci ma facea sa-i daruiesc totul.
Vibram, ma inaltam, eram fericita.
Acum sunt amortita. E ca si cum as povesti despre ceva ce
niciodata nu mi se va mai intampla...
Unde e tumultul din mine? Inspiratia?
De ce?: Nu mai pot sa plang...fara sentimente. Le-am oprit de
mult pe cele ce ma puteau aduce in situatia de a plange,
incat aceste neserioase si trecatoare momente nu inseamna
nimic. Nici nu mai stiu cum e sa fii trist din cauza prea
multului din tine. A simtirii celuilalt atat de tare, incat
devine dureros.
Ce mi-as dori?: Nu vreau sa treaca viata mea fara a fi
cunoscut din nou iubirea.
Viitorul meu se intrevede cu aura iubirii...
*
Amintiri!!!!
Se mai intampla din cand in cand sa ma trezesc la viata,
cascand privirea catre doi ochi albastri, un suras, o
amintire. Poate exista totul invaluit in praf, dar stralucind
de fericire si perfectiune chiar o data cu statutul de
invechit.
Nu ti s-a intamplat?
Ochi ce te urmaresc, pofta de hiena ce se impleteste intr-un
mic fior ce nu mai e real.
Totul a trecut. Nu regret ca s-a terminat apropierea
materiala, fizica a noastra, regret ca acele franturi de timp
au fost ca niste bijuterii pe care nu pot sa le port. Doar le
pastrez.
Erau momente in care simteam ca din exterior,- ca privesc
catre noi doi si simteam sensibilitatea celor doua
legaturi...Era ceva feeric. Ca o iarna in albastru, spre
asfintit.
Am fost impreuna undeva de dinainte de a ne cunoaste, iar
cunoscandu-ne, totul a avut o tenta de apocaliptic....ca si
cum, mai departe de noi doi si o data cu gasirea noastra..nu
mai e nimic.
Fie ca suntem impreuna, in acelasi loc sau nu, este
asfintitul care ne leaga; Cand ne uitam la el..Doar doua
siluete ce se intiparesc in soare!
Si incep sa tip la destinul meu, la inima mea....Devin
razboinica...declar razboi amagirilor...
*
Conflictul apare: incet, insinuant, se strecoara. Sunt iar
stinghera si mi-e teama de ce as putea scrie...Sunt urmarita,
si nevoia mea de libertate ma impinge spre fapte nesabuite.
As vrea sa inceteze totul, sa-mi vad de propriul drum, fara a
mai tine cont de nimeni... Uneori mi se pare mult mai usoara
viata in care oamenii nu exista in jurul meu..Influenta este
covarsitoare!
Uneori mi se pare ca scriu nimanui, caci sunt numai
sentimente ale mele, care s-ar putea sa fie traite poate doar
de un singur om...dintre atatia, - cei care cred ca au
dreptul sa isi atinteasca privirea inspre mine.....
Ma zbat, si cred ca sunt insotita de altceva decat se
prefigureaza obisnuitului....Astept sa dea valma peste mine
si sa ma faca sa termin odata cu ceea ce ma incorseteaza sa
fac ceea ce trebuie...
Viitorul este promitator, prezentul interschimbabil!
*
Posaca. Din ce in ce mai nemultumita de viata mea, care parca
imi reaseaza in prim plan acele secvente de lasitate si
obedienta din mine. Sunt laturi care exista in mine din punct
de vedere genetic, transmise de la marele "fapturar" de mine.
I le-am putut admira inca de cand eram mica. As vrea sa
izbesc in ele si sa le storc de vlaga, dar sunt ca niste
momai care atarna umil de mine. Lor le e rusine ca exista
langa si impreuna cu o faptura ca a mea, mie mi-e rusine de
asemenea ca ele sunt ca bolile sufletului meu.
Intr-o viata mica, scurta, circular readusa pe fagasul
primelor porniri, te lupti cu monstrii: ai circului, ai
gradinitei, ai parintilor, ai educatiei, ai iubirii.... peste
tot sunt monstrii, mana in mana cu iluzia acelor vremuri
bune, plinatate de sperante si zane bune.
Odata pierdut copilul din tine, nu ai cui sa-i mai rogi o
povestioara care sa se incheie in mod fericit. Ajungi sa
inchizi ochii si sa reinventezi finaluri mai mult sau mai
putin fericite.
Ai dreptul la magie din nou, la taramuri in care sa-ti
scufunzi viata cu tot.
E adormirea momentului plin de vraja al copilului- si ramane
oarecum identic si adultului, sau acesta inlocuieste lumina
aprinsa si vocile parintest, cu abstinenta lucrurilor ce-l
pot aduce in fata somnului- mai vulnerabil?
Premergatoare obiceiuri exista oricarei activitati...Ce ii
sporeste obisnuintei- aura protectoare? Poate sublimarea
ritualului copilariei, cu cel al maturitatii. Inlocuirea
olitei, cu a paharului de vin, povestea- cu televizorul,
sarutul bunicii- cu sarutul necunoscutului pe care poate il
mai astepti si acum....!
Zilele trec. Le parcurgi...numerotand din ele-... cu cifre,
gasind simboluri care sa faca sa persiste senzatia ca
momentul nu a trecut, ca sa te amagesti ca timpul poate sta
in loc....
*
Poate e prima zi dintr-un sir de reactii dezordonate care imi
capteaza viata, facandu-ma constienta cateodata de echilibrul
care incearca sa iasa la iveala:- ca un monstru pe moment,
urat privit, dar din care va iesi mica floricica care vrea sa
ma faca sa-i simt puterea. E aducatoare de incredere si de
bunastare sufleteasca, ..sper.
Pornirile pot fi crancene..iar inceputul recastigarii mele
greu. Nu intotdeauna pot vedea umanul reactiilor...se pot
deseori contopi in momente de nesiguranta...Si nesiguranta
este buna!!!
Cum e sa fiu eu si in siuatiile care nu-mi fac bine?
Vreau schimbare...Credeam ca legata de exterior, de
eveniment, locuri...
Cea mai la indemana ma indeamna catre recastigarea samburelui
de pornire aventuroasa care exista in mine...cand sunt
echilibrata. Poate tocmai atunci exista in mine, ca o
compensare a starii de echilibru, care imi da doar o aparenta
a satisfactiei;... cand devin liniara sau ma inconjor de
oameni previzibili,- lancezesc, nu mai am pofta de viata.
Cand ajung in balansoar, in acel dezechilibru prolific pentru
transformarile mele, ajung sa ma legan atat de tare, incat
incep sa-i suspectez de placiditate pe cei din jur, si
automat devin cu totii neinteresanti. Ajung astfel iar la
insatisfactie…
Imi place ca nu pot fi mereu la fel, ci viata mea are curbe
line si pante abrupte..Reactiile mele nici eu nu le prevad
mereu…Am nevoie cand de stabilitate, cand de inconsecventa!!!
Uneori ma simt reala, uneori falsa.Mai bine ma abtin sa
definesc, caci m-as simti incorsetata de tipare regasite la
tot pasul.
Orice sambure fixat in mine vreau sa dispara pentru ca ma
face sa am un comportament previzibil…plicticos. E trist cand
simt ca imi uit drumul, sau uit spre ceea ce tind, cu toate
ca este singurul lucru descoperit de timpuriu, resursa mea
secreta a tot ceea ce sunt.
Probabil o las din cand in cand undeva de unde nu straluceste
pentru mine, dar care apare in momente in care se simte inr-
adevar stralucitoare….Dar pentru asta am nevoie de
experientele zilnice, benefice sau nu.
Simt schimbarea care vine uneori…se apropie si imi schimba
viata, dar uneori doar ma asteapta…Mi-e teama, dar e un
sentiment care-mi deblocheaza stagnarile…de care, trebuie sa
recunosc, sunt totusi atasata!
*
A te schimba, a schimba, a ramane, a evada, a repeta....
Indiferent de responsabilitatle resimtite ca pe niste dureri,
cel mai rau este ca viata mea zilnica nu mai are pulsiuni
conflictuale. Ajung la un echilibru fad…E ca o delasare. Ma
simt implinita afectiv, imbuibata…Nu ma simt confortabil,
nimic nu mai are legatura cu creatia.
Poate mai incolo, in viitor, implinirea ar avea vreo legatura
cu aceasta stare de "implinire". Mi s-a subminat pozitia fata
de incercarile putin masochiste ale sentimentului de creatie.
Cu cat este mai solid un sentiment de siguranta emotionala in
mine, cu atat as vrea sa oscilez iar printre nebuloase
sentimentale.
Pulsiunea de a atinge un final, o idealizare a atmosferei de
nesiguranta sinergetica dispare, facandu-ma sa pot aprecia
experienta mea de pana acum. Am avut suisuri si intortocheri
ale destinului…incat acum pot aprecia valoarea efectelor lor
asupra implinirii mele ca om. Am evoluat datorita lor, am
resimtiti cele mai faste si nefaste sentimente umane, am avut
de infruntat propria persoana…Iar acum vad o fiinta lina,
care se misca printre culori feerice, dar urate, lipsite de
substanta, contempland in gol…
Lipseste actiunea mea asupra lor..dar le las sa ma invaluie,
ca si cum n-as mai spera la ceva bun;..ma multumesc cu ceea
ce cred ca este linistitor si sigur. Imi lipseste exuberanta
neprevazutului, ideea unei experiente in desfasurare
tumultoasa..Stiu ca nu mi se potrivesc liniaritatile…
Am nevoie de chin, cu toate ca ma doare…Am inceput sa-mi fac
planuri cum sa evadez din aceasta temnita….Cum sa imi iau
zborul spre necunoscut…caci altfel sufletul meu va disparea..
Ma intreb unde sunt eu acum…caci ceea ce m-a creat pe mine au
fost experientele afective morbide, traumatizante.. Mi-am
creat atasament fata de ele, ma specializasem in a le cauta
si gasi.
Acum sunt un om iubit si mi-e teama ca stadiul acesta nu mi-l
pot asuma….caci sunt invaluita in placiditate si obedienta.
Nu stiu decat ca nu imi place de mine in momente precum
acesta!
*
Am simtit astfel nevoia unei plecari care sa-mi redeschida
interesul pentru propria fiinta. Sa-mi dea forta de a face
lucruri doar pentru mine, din iubire pentru mine. Este un
lucru greu sa te poti iubi si lasa prada unei singuratati
care te absolva de orice alta fiinta umana; sa inveti
celibatul mi se pare un lucru demn…..
In interiorul meu simt uneori ca nu mai poate exista o alta
fiinta- nici ca idee, nici ca urma- amintire, pana cand nu
voi evolua spre urmatorul stadiu, necunoscut deocamdata. Doar
ii simt prezenta.
Sunt etape in viata mea care ma pregatesc de o noua cucerire-
am lasat in spate inteligenta mea afectiva, caci exista
moduri mai rapide de a evolua. Acum imi exploatez pornirile-
fie ca sunt rele, fie ca sunt bune, -pentru ca inima mi le
dicteaza, iar eu cum sunt o fiinta a inimii, nu am cum sa o
iau catre locuri prea indepartate de esenta a ceea ce voi
deveni.
*
Cateodata oamenii nu-si asculta propriul indemn catre viata.
Obstructia se impleteste cu lancezirea, cu spiritul tinut
captiv, intr-o idee vaga despre securitate si viata pasnica.
Dezmortirea mea se produce greu…necesita timp. Am avut nevoie
de vindecare, inainte de a-mi da seama ca sunt total
nefericita. O vindecare egoista, prin care am supt tot ceea
ce ma facuse sa ma simt mizerabil inainte. Aceleasi situatii,
dar in care cea care primea eram eu…intr-un gest de
deschidere hulpava si apucare a tot ceea ce e mai bun si
reconfortant in viata!!!!
Nici situatia aceasta nu a excelat in imbogatirea sau
vindecarea sufletului meu, caci neputinta mea de a oferi, ma
secatuieste. Ma apropii de oamenii-victima, cei carora sa le
dedic viata mea. Cand eu devin propria-mi victima, resping si
ma resping.
*
Ma simt iar impinsa de forta distructiva din mine. Ma fac
singura sa sufar, refuzand starea de bine…ma autopedepsesc
pentru noua situatie buna din viata mea, care nu are ce
cauta, caci imi confera echilibru. Astfel ca prefer sa o neg,
si sa retez orice cale de a ma implini pe plan afectiv. Sunt
un om imatur afectiv, probabil….Am fost obisnuita sa nu
cunosc decat putine momente de fericire si intotdeauna se
terminau cu o prea mare suferinta, incat acum nu o pot lasa
sa continue, caci stiu ca exista sfarsit. Asa ca mi-am
dezvoltat o noua metoda: sfarsesc eu totul cand este inca
bine sau in cazul de fata cand siguranta ca totul este bine,
ma sufoca..Ce fac?
Am incercat poate sa testez limitele suferintei…poate ca sa
ma asigur ca ceea ce fac eu nu poate distruge o relatie sau
pentru a-mi demonstra ca eu sunt si am fost de vina pentru
tot ce mi s-a intamplat, ca eu sunt cea care face ca totul sa
fie dificil.
Totodata este greu, caci pentru a scrie, pentru a simti am
nevoie de bulversari, de dureri, de nesiguranta…iar singura
constanta din viata mea e cea care ma chinuie.. Mi-e greu sa
imi fie bine. Ma epuizeaza de energia creatoare.
Asa ca il fac pe omul care e alaturi, sa sufere…poate ca sa
ma razbun pentru ca nu a fost in stare sa ma gaseasca inainte
de a suferi prea mult, incat acum sunt conditionata de
suferinta, nu de fericire. Nu stiu si nu pot invata cum sa
elimin aceasta dorinta de a-l injosi, umili, de a ma face sa
ma apar in calea binelui…
In felul acesta nu e de mirare ca voi sfarsi si mai
ignoranta, dand vina pe toti ca nu sunt in stare sa fie
formati din esente superioare, care sa-mi inteleaga mie
nebunia care ma creeaza.
Ca si cum ar fi o poveste, a existat cineva in a-i carui
ochi, cand ma uitam, gaseam ceea ce pierdeam in fiecare
moment in care ii intalneam privirea….
Aceste clipe nu stationeaza, se pierd…fiind greu pana si ca
amintirea sa le-o mai prinzi…
*
Cateodata revin…atat de bizare, incat le incadrezi bine..in
ceva ce cunosti.
Sunt sau erau momente cand simteam ca El este singurul care
imi poate separa cele doua parti de suflet, in ceea ce stiam
ca exista in mine: partea cu potential de a face bine altora
si mie insami, si cealalta, cea rea.
Acum stand sa ma observ, vad o cale foarte lina, pura, cu
sentimente puternice, desi revoltatoare uneori. Au o forta
enorma si neasteptat de clara. Sunt sentimente reale, care m-
au facut sa ies din starea de intemenire, de egoism, de
profitare. M-au redresat catre o persoana pasionala si
periculoasa. Cu cat intru in contact mai apropiat cu ea, cu
atat mi se destupa caile de acces spre mine, absorbindu-ma.
Ma indragostesc de ceva ce ma evapora de ganduri, facandu-ma
sa simt ce e in ea, ce e in mine. Iar momentele in care cele
doua cai nu se mai apropie, imi provoaca o rascolire
somatica, vibrez o data cu tot ceea ce-mi strafulgera sirul
gandurilor….Imi dau seama ca este doar o pasiune care poate
si-a atins deja apogeul, caci mai mult de starile prezente,
viitorul il intrevad intr-adevar sumbru. Doi oameni total
diferiti, care-si impart furiile sau iubirile cu multa patima…
Apoi un mare neant. Si unde sunt eu?
Sunt doar o strafulgerare care ii da aripi. Sunt o vibratie
in tumulul sau pasional. Suntem diferiti. Iar acum acest
lucru ne desparte.
Imprastiere……de unde doi oameni se regasesc….cand destinul le
vine in intampinare.
*
Cand stau si ma uit pe cer, luminile acelea ma atrag inspre
ele…Este ca si cum omul, in fata propriilor alegeri, sta
fascinat, fiind impins inspre vitor…neputandu-se impotrivi…
Daca intreg cerul ar fi precum caile spre care avem
posibilitatea sa ne indreptam, am fi poate luminati…chiar
daca optiunile sunt nenumarate….Unele ar putea straluci intr-
o zi, altele te-ar lumina intr-alta…Ar fi un sir lung si
nesfarsit de nestemate care iti binecuvanteaza viata…Nu ti-ai
mai face griji ca nu ai ales steaua potrivita…Fondul stelei e
tot steaua…care nu are cum sa fie gresita sau nu….
Cati copii nu se uita la luna, la cer, facand semne cu mana,
ca si cum ar sti mai multe decat noi, adultii. Putem
vedea..Poate exista o conexiune mai stransa intre copii si
minunile care apar in viata….Sunt mai deschisi acceptarilor
irationale, care dau sens acolo unde noi nu gasim nici unul…
Ei sunt cei care gasesc magia la orice pas, cei care stiu sa
se bucure de irepetabil, de scimbare, de monotonie…de
Dumnezeu…chiar daca nu il percep rational…ci doar ii simt
atingerea…
Copiii sunt niste oameni mari luminati…
*
Care este misterul meu?
S-ar parea ca exista in mine un sambure de rautate, care mi-a
fost transmis de catre cineva apropiat din familie. Si pe
parcursul existentei mele, acest cineva care-mi sta in umbra,
urmarindu-l, incearca sa si-l revendice, dar eu ma opun. E
samburele meu rau, poate cea mai de pret zestre pe care am
mostenit-o, pentru ca ea ma va face sa ma opun fortelor ce
vor dori sa-mi absoarba destinul intr-un mare si platonic
plictis. Datorita acestei forte misterioase, voi ajunge sa-mi
indeplinesc destinul asa cum vreau eu.
Descoperirile din mine nu se limiteaza la atat. As dori sa-mi
aduc aminte primele dorinte in legatura cu menirea mea pe
pamant. Deschizand ochii de atat timp si atatea ori, pe
vremea copilariei, inspre privelistile cu Sahara si pelerini,
spre ursii polari sau Rapirea din Serai, ma simt absorbita
spre un drum solitar, cu o seva care prin ea insasi exista in
locuri, personaje, peregrinari. Nu simt aproape niciodata
nevoia de sprijin in viata. Sunt mai puternica eu, decat o Eu
a oamenilor din jur. Existenta mea se foloseste de oameni si
devine lacoma cand este pusa pe drumuri. Da, menirea mea se
impleteste periculos cu dorul de duca, fie ca va fi pe mare,
fie ca va fi printre oameni sau stele.
Copiii ar trebui sa fie invatati sa isi scrie undeva sau sa-
si pastreze undeva, toate gandurile legate de viitor, de
viata, de ideea despre lume. Cand vor ajunge mari, se vor
putea ajuta de aceste prime instincte…calauzindu-i catre acea
lume la care visau cu adevarat candva…si poate vor descoperi
ca nu s-au schimbat prea mult…
Vor aduce fericirea in lume…
*
Povestea vietii unui om parcurge multe etape…In fiecare
dintre ele esti poate un om nou…Peste ani, uitandu-te
retrospectiv, te-ai putea recunoaste prea putin…
Asa am regasit eu insemnari care fiecare in parte sunt
insemnari foarte importante ale trairilor sufletului
meu..Oare asta ma va apropia de cunoasterea de sine? Imi va
arata ca am fost un om mai bun decat ma cred?
Iluzia si intrebarile sunt bune…fac bine omului ajuns in
neantul vietii sale……
*
Cosmarul zilei de azi….:
Ma simt autoacuzatoare cand spun adevaruri. Ma acuz cand el
se transforma prin imprejurari nefiresti in minciuna. Sunt
prinsa intr-un adevar mai mare, care daca ar fi rostit m-ar
transforma intr-o persoana fara repere morale. Momentan simt
ca situatiile de viata nu trebuie simtite, nici judecate au
altfel, ar trebui ambele supuse spunerii lor. Este un act
care ar reiesi ca este fals, caci poti gandi, dar simti
altfel, sau invers. Este un procedeu greu de suprapunere a
lor, si uneori te poate arunca intr-o mare nehotarare. Iar
nehotararea ma face sa fiu extrem de nelinisita. Simt ca nu
ma cunosc cand dau peste astfel de situatii, sau mai grav, ca
simt ca locul meu nu este intre persoane care experimenteaza
sau sunt capabile de duplicitate. M-am dezamagit singura,
existand nestingherita intre astfel de persoane. Sunt
influentata pentru ca tin la acestea, iar adevarul uneia este
neadevarul alteia. Cand ma gandesc la mine, nu pot sa o fac,
caci ambele persoane exista in mine,… poate mai mult decat as
palpa ceea ce sunt eu acum.
Ar fi o posibilitate ca sa ma indepartez o perioada de ele,
ca sa capat increderea a ceea ce simt cu adevarat. Sa ies
putin si din mine pentru a ma privi.
Cand spui un adevar pe care il simti ca pe o apropiere de o
persoana, ar trebui sa-l fragmentezi in bucatele care sa-ti
fie izvor de alimentare a sentimentului unic al caii ce o
urmezi. Cand il expulzezi pe tot intr-o directie insa,
oarecum te doare urma lui…esti tot tu cea iesita la iveala,
expusa. Ramane un itinerariu fara repere..iar neprevazutul
este cel care ti le impune. Astfel, se poate transforma totul
intr-un hilar destin care nu are intentii bune sau rele, doar
asumari.
Asumandu-ma pe mine nehotarata pentru teama transfigurarii
momentane a persoanei ascultatoare, incep sa percep persoana
care afla, care aude- ca pe o auoritate asupra adevarului.
E cea care judeca prin prisma altor premise. Si urmeaza
nelinistea mea ca se transforma intr-un bol de cristal ce se
poate fisura sub emotiile celui care afla. Cei prinsi
inauntrul bolului devin niste personaje la care privesc, si
care nu au contact cu ceea ce planeaza deasupra lor.
Cand "autoritatea" incepe sa-mi povesteasca despre
personajele din bol, ma uit dezmagita la magia acestuia, pe
care simt ca am transformat-o in banal. Astfel ma intreb daca
nu sunt ipocrita cand vreau sa pazesc bolul din exterior, sau
nu ar trebui sa indepartez exteriorul pentru a nu-mi distruge
imaginea feerica?
In ambele cazuri simt cum sentimentul ingenuu ce se
desfasoara, se transforma in realitati brute, precum cauza si
efect…Iar intre ele, nu poate exista actiune umana, ci doar
destin.
*
Uneori, omul este foarte nemultumit si nerecunoscator pentru
ceea ce are…Delasarea il cuprinde…nimic nu mai pare la fel ca
ieri…parca incepe sa-si piarda sensul, fiecare lucru pe care
ai putea sa il faci. Asa m-am simtit eu zilele trecute……Daca
ar fi sa citez ceea ce gandeam, suna cam asa:
Simt o mare nepasare fata de toate vietile oamenilor de langa
mine. Pierd conexiunile cu lucrurile care imi arata inspre
viitor. Sunt pierduta si nefericita. Am iubire langa mine si
eu ma afund in mine..nu ma recunosc, nu stiu ce provoaca
atata tristete. Cred ca as fi mai fericita daca s-ar termina
odata totul, daca n-as fi pusa in situatia de a-mi deschide
sufletul…Numai gandul de a-l deschide ma doboara, imi inchide
portile..asa ca doresc o lovitura, ceva ce ar face ca acest
curs al vietii de cuplu, sa fie ceva cunoscut…Sa fie cum era
pe vremuri…Sa aiba aceeasi traiectorie..Stiam ca ceva incepe,
ca apoi se termina, ca eu sufar…Tocmai suferinta nu o mai
gasesc, si in lipsa ei, parca ceva nu e in regula….
Am fost conditionata sa ma doara cand sunt cu cineva, cand nu
mai sunt cu el, cand astept sa apara altcineva…
Acum cum sa ma bucur cand am langa mine "Relatia"? Am mai
avut relatii, si odata incepute, trebuiau sa se sfarseasca.
Nu pot sa-mi las iar sufletul, pe maini binevoitoare…ca apoi
sa-l vad jos…NU!
Asa ca probabil voi crede ca nu imi pasa, ma voi trezi ca
sunt fericita, poate voi si suferi…si poate ma voi linisti la
gandul ca nu stiu exact in ce termeni verbali se invart
relatiile mele…Nedefinite, e mai usor sa crezi ceea ce vrei….
Paradoxul cel mai frumos pe care-l pot primi!
*
Am inceput sa fiu spontan nefericita...
In sfarsit pot defini ceea ce simt, fara a ma plange ca ajung
sa nu stiu ce se intampla cu mine!!! Premisele tristetii sunt
obiective si imi asigura fundalul acestor izbucniri, insa
simt ca problema adevarata e ascunsa mai in profunzime....A
inceput sa se manifeste ca o neimplinire ce creste. Simt ca
viata mea nu evolueaza, nu am un tel. Cred ca mi-am pierdut
menirea, sau nu mai ajung sa deslusesc care este ea. Prea
multe influente care par atractive si necesare in viata asta,
dar prea putin sanatoase sufletului. Sunt dezamagita de
destin...si la randul meu, il dezamagesc si eu...
Simt ca ma pierd....pare ca o boala care se intrevede la
orizontul meu. Doar catre ea ma indrept. Ma degradez pe zi ce
trece. Daca inainte doar fizic, acum ma umplu de bube
sufletesti, emotionale, mentale- parca as vrea sa ma alienez,
sa intru intr-o stare de fetus. Ar fi atat de simplu sa nu
mai gandesc despre nimicsi sa nu mai simt, sa nu mai am
menire. Dar nu, bineinteles ca nu ma lasa destinul.
Cand sunt cu un barbat, ma schimb intr-o fiinta fara
menire...Decad, renuntand la mine...devin un animal fericit,
iresponsabil. Ar fi atat de simplu sa nu mai gandesc despre
nimic si sa nu mai simt, sa nu mai am menire. Dar nu,
bineinteles ca nu ma lasa destinul. Ma simteam lipsita de
responsabilitatea de a mai avea grija de menirea mea, atata
timp cat am fost cu el, cat am fost in pereche. Ajunsesem sa
alunec in banal si sa imi doresc putina tristete. Iar
dorintele mi se implinesc.... Mi sa indeplinit aceasta.
Nu prea mai vreau sa cred in incredere. Nu mai am incredere
in mine ca ca voi ajunge sa ma descopar. Cateodata ma uit la
mine si vad ca imi resping propria imagine, mi-o dispretuiesc
pentru ca doar de ea sunt sigura. Ea e singura admirata si
trebuie sa o infatisez lumiica pe un bibelou. Mereu statica,
studiata, niciodata dand frau liber grimaselor, ranjetului.
Aveam mai demult o persoana langa mine care era libera din
punctul acesta de vedere. Se putea exprima cu trupul,.. avea
o intelegere tacita cu aerul, cu spatiul in care se misca...
Pe al meu il simt teapan, rigid,cu toate ca menirea sa este
de a se undui, de a dansa; sunt de fapt o mica gheisa, insa m-
i s-au dat interdictii. Poate aceasta este cealalta fateta a
destinului meu: sa-mi infrang pornirile primare, talentele
ascunse. Si stiind ca port aceste stigmate, sa descopar cine m-
a facut sa ma consider o fiinta pacatoasa, de unde dorinta de
a ma pedepsi?
Si tocmai pedepsindu-ma nu-mi las adevarata forta sa iasa la
iveala, sa se implineasca. As avea nevoie de un indrumator
care sa nu aiba nevoie de mine. Eu ma simt prea capabila a ma
confunda personalitatii altcuiva si de aceea imi trebuie o
persoana care sa vada in mine ceva distinct de ceea ce au
ceilalti. Sa ma simta, dar sa nu aiba nevoie de ceea ce
simte, pentru ea insasi. Menirea sa si satisfactia sa fie
date de ajutarea implinirii destinului unei alte persoane.
In toate relatiile pe care le-am avut, eu credeam ca vreau
atmosfera pasnica a unui mariaj, credeam ca vreau ceea ce nu
simtisem cand fusesem copil. Si tot cautand si cautand nu mi-
am putut gasi acea jumatate care sa-mi ofere patria fara de
griji, cea a sigurantei depline. Pentru ca singura ajungeam
sa provoc artificii... care ma bucurau dand relatiei un tnus
nou. Dar astfel deveneam prea atipicasi greu de condus catre
structurile, standardele unei relatii normale. Si eram
indepartata. Prea multe conflicte, prea multe intrebari,
nesiguranta, imprevizibil. Nu am reusit fi infranata de
nimeni pana acum si probabil ca acesta e scopul meu, de a
hoinari pana cand voi intalni un hoinar mai desavarsit ca
mine. Apoi ne vom lua de capastru pentru a cutreiera impreuna
visele despre o lunga logodna.
Se deschide intreg universul in fata mea……..
*
Timpul care trece, aduce elucidari…Te transforma intr-un om
care poate interpreta chiar si in cel mai bun prieten,
banalitatea...
Omul poate fi o fiinta banala, necurioasa, neinteresanta. Cu
cat timpul trece, cu atat mai periculos este sa-ti dai seama
de ceea ce te inconjoara. Lucrurile isi pot pierde vraja,
misterul, sau dimpotiva, te poti trezi ca nu cunosti nimic din
ceea ce este cineva. As prefera varianta a doua, care sa ma
incite spre acel hau nevazut, in care te afuzi ca tras de o
forta fara limita. In asta consta karisma cuiva…In captarea
inspre el, cu el, in urmarea sa…..
Astfel de oameni nasc tragedii in randul muritorilor…
Ceilalti, neinteresantii, daca nu fac parte din gama celor
care ii admira pe karismatici, sfarsesc prin a-i ignora,
dispretui sau lingusi…..
E trist sa fii pal, sters, estomp
