Singurãtatea îşi aşeazã
vertebrele uscate
lângã mine,
îmi face semne de neînţeles,
şi capul îi scârţâie
asemenii unei osii neunse.
Cu ascuţitele-i falange,
îşi zgârie adânc numele
pe inima mea.
Şi asta zi de zi...
Cu ciudã zgârie,
pentru cã inima mea,
avida,
creşte la loc,
precum ficatul lui Prometeu.
Iubirea nu e
şi picuri mari de sânge
inundã drumul pe care calc.
Mi-e teamã c-o sã mã înec...
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
"pentru cã inima mea,
avida,
creşte la loc,
precum ficatul lui Prometeu."
Prima parte a poeziei, e o poezie în sine. Restul doar explicteazã, încercând sã devoaleze metaforele din prima parte.
Mi-a plãcut imaginea inimii care creşte la loc precum ficatul lui Prometeu.
