Cu fiecare pas de moarte mã apropii,
cu fiecare clipã tot mai puţinã sunt.
Prea multe furtuni şi fulgere
îmi sãgeteazã drumul,
şi nava în derivã de valuri reci e biciuitã.
Arunc pe rând balast, bucatã cu bucatã.
Mi-e teamã cã ochii mei,
iscoditorii şi miraţii mei ochi,
vor privi fãrã mine adâncurile,
aninaţi în vârfuri de actinii şi corali,
iar inima mea,
prea-ncãpãtoarea mea inimã,
va fi strânsã în ghearele înveninate
ale unei meduze hulpave.
Mi-e teamã cã-ntr-o zi
nu voi mai avea ce arunca!
Mi-e teamã cã voi ajunge
la capãt
fãrã de mine!
Îmi vor rãmâne
gândurile,
amintirile,
dorul
şi credinţa?
Aşa mã amãgeşti,
tu,
vântule?...
Dar suferinţa?
Voi arunca-o şi pe ea
sau mã va-nsoţi şi dincolo de zare?...
Acuma taci?
Înşelãtor eşti vântule!...
Cu fiecare pas de moarte mã apropii,
cu fiecare clipã tot mai puţinã sunt!
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
iti marturisesc ca nu imi plac versurile, nu te caracterizeaza, in afara de faptul ca sunt sumbre, sunt dezorganizate, cred ca te aflai intr-un moment de ratacire. asa e?
