Ce poate fi mai dureros decât sã ai revelaţia unei vieţi strãine, fãrã sens? Cred cã e cel mai împovãrãtor sentiment acela de a te simţi deodatã un altul. E o senzaţie ciudatã, neinclusã în lista senzaţiilor obişnuite, pentru cã, probabil, este trãitã o datã în viaţã. O datã şi hotãrâtor!
E o senzaţie pe care aş numi-o revelaţia lui â€unde am fost pânã acum?â€. E ca şi cum te-ai trezi dintr-un somn adânc şi nu mai ştii cine eşti, unde eşti şi în ce timp te afli. Confuzie totalã.
Dezmeticirea îţi aduce o deziluzie totalã. Priveşti înapoi, îţi vezi într-o clipã existenţa (ca şi cum ai fi în pragul morţii) şi îţi dai seama cã ai fãcut cu totul altceva decât ar fi trebuit, cã ai irosit timpul în zadar. Problema timpului devine obsedantã de aici înainte. Încerci sã recuperezi ce ai pierdut, sã faci ce nu ai fãcut o viaţã (dacã mai ai timp), întrebându-te mereu: â€Unde am fost pânã acum?â€. Cu greu sau rar îţi mai gãseşti locul într-o societate care te-a depãşit. Aceasta-i tragedia!...
Dar unde am fost eu pânã acum?...
revelaţia
clipa în care îţi asumi eu-l
sau doar te întrebi de ce...
timpul sã fii e nemişcat
e un punct
existenţa e doar un cerc
cu o altã razã
pentru fiecare viaţã;
fiind concentrice
doar intersecţiile
secantele sau atingerile
devin mãrturii ale trecerii
adevãrate sentimente vis
deja vu