E prea mare sfâşierea
între a fi risipit
şi încãtuşat.
Plumbul apasã sufletul meu,
cândva îmbãtat de luminã.
Sunt închisã în trupul meu,
ca într-o colivie
pasãrea ce nu mai poate
renaşte din cenuşa sa.
Dar nu mã mai regãsesc
în mine.
Prea mult m-am împrãştiat
în lucrurile mãrunte
ce mã înconjoarã.
Nu a mai rãmas din mine,
în mine,
decât umbra celor de ieri,
amintirea dureroasã
a viselor prea repede apuse.
Cândva,
ochiul meu era
o prelungire a firelor de iarbã,
a zãrilor nemãrginite.
Buzele mele - îngemãnate
cu izvoarele,
cu vântul,
cu ecoul zãrilor.
Dar eram a mea,
în mine
lumina cânta
şi eram una cu dorul, cu visul,
cu iubirea mea.
Mi-e dor de apele vii
de zborurile semãnate prin stele,
mi-e dor de ceea ce eram,
mi-e dor de mine cea adevãratã,
de mine din copilãria mea...
